Două sunt, în România, perioadele de maximă intensitate în care se derulează reuniuni festivaliere, iar aglomerarea calendaristică e motivată de determinări obiective.
Lunile de primăvară și de toamnă înscriu manifestări de gen în majoritatea așezămintelor scenice, unele mai ambițioase, altele mai condensate, fiecare după amplitudinea bugetării și alonja echipei. Mai-iunie și octombrie-noiembrie devin maratoane pentru profesioniștii artelor spectacolului, care efectiv aleargă prin țară pentru a răspunde tuturor invitațiilor.
Un festival e, în principal, o sărbătoare a comunității locale, un element de coagulare a ei. El extrage artiști și public din practica seriilor de premiere, ca principală modalitate de eveniment teatral, imprimând un plus de noutate, de imprevizibil. Un festival nu e numai o listare de spectacole, e – sau ar trebui să fie – o experiență dinamică fundamentată pe mediul cultural din orașul gazdă. Un cumul bazat pe un concept care reunește generații și diversitate creatoare, care celebrează artele și pe autorii lor, care evidențiază legăturile, diferențele și ideile inovative.
De ce se înghesuie toată lumea în perioadele menționate? Factorul determinant este bugetul. Nu numai dimensiunile lui, cât mai ales faptul că se decide foarte târziu. Anul acesta, abia la jumătatea lunii mai teatrele au aflat sumele de care vor dispune până la finele lui 2019, o realitate bizară și mare complicatoare de viață profesională. În lumea funcțională, teatrele știu cu o jumătate de an înainte ce resurse bănești vor avea pentru proiectele viitoare. E un confort organizatoric care lasă deoparte suspansul și permite pregătirea programului și comunicarea lui în timp util, pentru ca spectatorii să își poată trece în agende datele premierelor și ale altor evenimente teatrale.
Un festival devine un catalizator estetic
Teatrul parizian Odeon făcea în aceste zile reclamă pe prima pagină din „Le Monde“ la sistemul de abonamente pentru stagiunea 2019-2020. Volkstheater Viena a trimis spectatorilor fideli broșurile sezonului următor, iar aceasta este normalitatea la care, deocamdată, în România doar tânjim. La noi, cutumele financiare devin un impediment pentru imaginarea și desfășurarea festivalurilor.
Cunoașterea foarte târzie a cuantumului stipendiului, imposibilitatea finanțării multianuale, excesul birocratic, legislația stufoasă și neclară pun piedici serioase celor care se ambiționează să ofere publicului și altceva decât noile spectacole ale trupei.
Un festival devine, prin el însuși, un catalizator estetic. Este o platformă care oferă creatorilor posibilitatea unor comparații, a unor evaluări. E șansa publicului de a viziona producții diverse, de a lua pulsul artistic al momentului, de a vedea care mai sunt tendințele, de-a se modela ca receptor avizat.
Pățiți, curatorii de festivaluri au ajuns să gândească două sau mai multe versiuni ale programului. Una e versiunea ideală, cea visată, cea dorită. Care se va materializa dacă finanțatorul alocă atât cât a promis. Toată lumea are însă și o variantă de avarie, un plan B, care e activat dacă finanțarea e sub așteptări și nevoi.
Aglomerarea festivalieră devine problematică
Un alt factor care comasează festivalurile în doar două calupuri temporale ține de vreme. Perioada de iarnă e contraindicată: dacă va fi viscol, totul se blochează – aeroporturi, șosele, transportul feroviar. Imaginați-vă o trupă rămasă în drum cine știe pe unde din cauza căderilor abundente de zăpadă. Sau un orar de zbor dat peste cap de condiții meteo severe.
Aglomerarea festivalieră devine problematică deopotrivă pentru artiști și pentru oamenii de presă. Companiile teatrale se străduiesc să răspundă tuturor invitațiilor primite, alergând la propriu, din eveniment în eveniment. Toată lumea vine, montează, joacă, demontează și pleacă spre alt festival. Nimeni nu mai are răgaz de dezbateri, discuții pe așezate. Criticii de teatru fac și ei slalom printre festivaluri, străduindu-se să acopere cât mai multe dintre ele, să ajungă și acolo, și dincolo, să-și facă propriul decupaj într-o ofertă supra-abundentă.
Un alt fenomen legat de festivaluri este acela al premiilor. Acolo unde e cu premii. Menit să ierarhizeze valoarea, un palmares adaugă un plus de miză. Am întâlnit, însă, situații cel puțin bizare. De genul: unul dintre membrii juriului are și spectacol în concurs, iar creația respectivă ia premiu. Incompatibilitatea e cât carul, iar justificarea că persoana împricinată nu ar fi participat la jurizare în momentul în care i se analiza creația e de-a dreptul puerilă. Tot nedeontologică e și înscrierea în concurs a teatrului gazdă. Și premierea lui. Conflictul de interese e cvasi-vizibil: onorariile juraților sunt plătite de organizatori. Prezumția de obiectivitate există, dar planează și suspiciunile aferente.