Puținele informații despre Myrath găsite pe internet n-au reușit să compenseze frustrarea ce mușcă din urechea mea de ascultător neatent.
Sentimentul datează din seara de 13 iulie 2016. Atunci au fost în concert la București, împreună cu Megadeth. Ca tot bătrânul metalist ruginit, voiam să-i revăd pe americani și, mai ales, să îi ascult, cu speranța că tratamentul lor sonic va reuși să răzuiască pojghița brună ce tindea să-mi blocheze intestinele. (Era tumoare, nu rugină, s-a extirpat ulterior.) N-a fost nevoie să aștept momentul megahârșitor: m-a scuturat până la dezmembrare incipitul maramureșenilor noștri seinezi, Dirty Shirt. Astfel că, atunci când Myrath și-au sonorizat programul, eu testam o bancă din tribuna laterală, unde îmi trăgeam respirația risipită pe pavajul Arenelor Romane și compensam pierderea prin transpirație a lichidelor, savurând o bere apătoasă, comercializată la nas. Despre play-list-a tunisienilor din acea seară ce să spun? Cred că prea puțin contează și, oricum, am uitat-o complet. Ceea ce n-am uitat însă, pentru că nu aveam cum neglija asemenea amănunte (măcar că nu sunt specialist, să le pot diseca și discuta amănunțit) au fost armoniile de proveniență arabă care colorau piesele de onestă pilitură heavy-metal. Presupun că în turneul acelui an tunisienii promovau albumul Legacy, tocmai pus în circulație pe patru continente, mulțumită unui contract bine conceput. Și dacă la Dirty Shirt mă zbânțuisem, trăind muzica prin intermediul mișcărilor de dans, la Myrath am lăsat fiecare notă să treacă pe lângă mine, fără să-mi umplu desaga simțitoare așa cum (cred azi că) trebuia. Pesemne că n-am fost doar eu vinovat, deoarece atmosfera, publicul și prietenii întâlniți atunci mi-au deturnat euforia.
Au trecut aproape trei ani și – mea culpa! – tot n-am găsit prilejul să ascult cu atenție discografia acestei trupe dintr-o țară despre care știu câte ceva, date fiind moștenirea punică și poziția geografică. Fascinația pentru lumea arabă n-a atins la mine cotele unei obsesii. Contrastele stridente nu mi-au anihilat judecata, nici n-au generalizat-o. Mă uit hipnotizat la documentarele despre Egiptul antic și parcă simt nisipul strecurându-mi-se în plămâni. Văd atâtea știri despre atrocitățile comise în partea aceea de omenire și nu mă dumiresc asupra motivelor ce-i mână pe ei în luptă. Să mă plimb pe străzile înguste ale unui oraș nord-african e o dorință la fel de fantastă precum a face băi de sare la Marea Moartă. Dar, așa cum ascult Orphaned Land, cu senzația copleșitoare că aud vocile profeților și propovăduitorilor în pustiu, așa rulez de câteva zile albumele trupei tunisiene și încerc să-mi dau seama ce anume avem în comun, de vreme ce rezonanța pieselor astea în sinele meu încă neadormit este evidentă. Citez câteva cuvinte din piesa Wicked Dice, de pe proaspătul album Shehili (2019, e-a-r Music): „How can’t I see/ the glow în your eyes/ flowing on the shape of your lies/ Wake up to be/ more than a dream/ fall into my trap/ Let us roll the dice/ who knows when we will die“. Așadar: „noi“, „voi“, „eu“ și iar „noi“, ca un sinonim pentru „împreună“… Uite cât de simplu se leagă, și ne leagă, ce avem în comun!
Noul disc Myrath este socotit deja un pas către zona pop-metal, cu audiență tot mai extinsă și practicanți lacomi de consacrare. Chibițeli critice. Eu am receptat muzica și „mesajul“ (poate exagerez un pic) drept manifestare a unității speciei umane. Fiecare avem ceva specific; dar dacă ne cramponăm că suntem unicate, ba mai vrem să ne și cocoțăm deasupra celorlalți, curând se va alege praful și pulberea atomică de civilizația noastră! Myrath și alte trupe exotic-metalice arată că putem surmonta orbirea. Cu moștenirea noastră particulară, fără discuție.
Un comentariu
Ce cool scrii! LIKE