Unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut ajunge în sfârșit pe ecranele românești. Burning / În flăcări, de Lee Chang-dong, a fost printre preferații criticilor care l-au dat ca favorit pentru la Palme d’or, dar filmul nu s-a regăsit în palmares, primind doar Premiul FIPRESCI (acordat de Federația Internațională a Criticilor de Film). Ulterior a devenit primul titlu sud-coreean care a ajuns pe lista scurtă la nominalizările pentru Oscarul acordat pentru film străin.
Burning e o strălucită mostră de slow cinema, un film de 148 de minute ce adaptează o povestire de nici 15 de pagini a lui Haruki Murakami, intitulată Barn Burning, care la rândul ei pleacă de la proza scurtă a lui Faulkner. Povestirea lui Faulkner, a cărui acțiune are loc în 1895, vorbește despre inechitate socială și urmărește un băiat care își părăsește familia când află că tatăl său dă foc hambarelor celor bogați. (Povestirea a fost adaptată alături de alte două povestiri ale lui Faulkner de Martin Ritt în Lunga vară fierbinte/ Long, Hot Summer în 1958, cu Paul Newman în rolul principal.)
Barn Burning e prima povestire a lui Haruki Murakami care ajunge film. În general, s-a spus despre proza japonezului că e greu de adaptat, dar Lee Chang-dong reușește să o transpună magistral în limbaj cinematografic, păstrând zonele de umbră și construind stratificat o poveste magnetică și vagă despre pasiune, diferențe sociale, limbaj, imaginație, moarte.
Personajul principal al filmului (naratorul din povestirea lui Murakami) e un tânăr tăcut și de extracție socială modestă, pe nume Lee Jong-su, care întâlnește într-o zi o fată, Shin Hae-mi, care pretinde că-l știe din copilărie (el nu-și amintește).
Au o aventură de o noapte, după care fata îl anunță că pleacă în Africa și îi lasă cheia să-i hrănească pisica. Vizitele zilnice în mica garsonieră unde în mod ciudat pisica nu se arată niciodată îl fac pe erou – care în mod întâmplător sau nu împarte același nume de familie cu regizorul (și care vrea să devină scriitor) – să fie cuprins treptat de o mare pasiune pentru această tânără misterioasă și liberă.
Dar la întoarcere, fata apare cu alt sud-coreean agățat pe drum, un tip elegant și impersonal (un fel de Gatsby, scrie Murakami) pe nume Ben. Cei trei încep să se vadă, iar cuplul îi face într-o zi o vizită lui Lee Jong-su, unde la o țigară de marijuana, Ben îi face mărturisirea că pasiunea lui (mai exact, o necesitate) e să dea foc serelor altor oameni. Intrigat și fascinat, Jong-su scanează zona din jur, dar nici o seră nu ia foc în următoarea perioadă. În schimb, Shin Hae-mi dispare fără urmă, iar când îl reîntâlnește întâmplător pe Ben, acesta îi spune că nici el n-a putut da de ea.
Dacă citești povestirea lui Murakami după ce ai văzut filmul, vei fi surprins să vezi cât de bine a reconstituit Lee atmosfera prozei și cum povestirea livrează același farmec înghețat, de thriller ascuns sub banalitatea cotidianului, pe care l-ai perceput la cinema pe o durată mult mai lungă. Asta deși scenariul filmului a modificat textul: eroul filmului (numit Lee Jong-su în film) e în povestire cu 10 ani mai în vârstă decât Shin Hae-mi și e însurat; în proză nu există o idilă între ei, doar un fel de amitié amoureuse nedeclarată; povestirea se termină cu încercările lui Lee Jong-su de a o găsi pe fată la locuința ei, pe când în film el ajunge la Ben acasă, unde găsește ceasul ei (sau care seamănă cu ceasul ei) și pisica (care ar putea fi a ei, din moment ce răspunde la același nume). Și, mai ales, în proză nu există finalul din film, o descărcare energetică necesară pentru bioritmul poveștii care s-a acumulat încet și care cere un catharsis violent.
Burning e unul din cazurile rare de filme care păstrează neschimbate gustul și mirosul textului de la care pleacă. Scenariul scris de Oh Jung-mi și Lee Chang-dong, și regia lui Lee construiesc o poveste la fel de eliptică, de hipnotică și de misterioasă ca cea din proză, ca o perdea care dezvăluie și acoperă în egală măsură. Burning e greu de povestit pentru că sinopsisul nu spune mai nimic, nu e relevant.
Ce dă consistență filmului e de nenumit și aproape imposibil de apucat (poate că nici nu e vizibil); seamănă cu fâșia de lumină care intră în camera fetei la o anumită oră din zi sau cu dansul fetei la apus, una din ultimele scene în care apare, sau cu pantomima pe care fata i-o arată eroului („Nu are legătură cu talentul, tot ce trebuie să faci e să devii convins că aici sunt mandarine, după care uiți că mandarinele nu sunt aici“, îi spusese fata în carte).
„Listening to her made me feel relaxed as I were gazing at drifting clouds far off in the distance“ („Ascultând-o vorbind eram atât de liniștit ca și cum aș fi contemplat norii trecători în depărtare“), spune eroului lui Murakami. Nu conținutul frazelor, ci aerul dintre cuvinte e ceea ce transpune Lee cinematografic, un aer când liniștit, când violent, dar mereu în spatele cuvintelor și al acțiunii, și asta face ca filmul să fie atât de bun și să crească în spectator după ce îl vede.