Artistul asociat  -  Mihaela Michailov  -  

Piersic jr. e un tip care nu sta nici o secunda degeaba, care are mereu prin vreun colt un scenariu sau o piesa gata sa iasa la suprafata. E un artist generos si onest.

Cind ai aparut prima data intr-un spectacol?

Am intrat pe scena la Coana Chirita, dansau unii la sfirsit, era mare petrecere, si mi-au pus niste tipi mustata si costum ca sa-i faca o gluma lui taica-miu. Era prima oara cind puneam piciorul pe o scena si vedeam publicul. Cred ca se produce un declic, e mirajul unei sali pe care o ai deodata in fata fara sa fii constient de asta. Mi-a ramas in minte imaginea cu taica-miu privindu-ma in timp ce eu priveam sala si dansam fericit. Dupa aceea, mi s-a intimplat sa vad publicul printr-un cuptor, in Pluralul englezesc in care juca maica-mea. Maica-mea statea cu capul in cuptor si il tot freca, personajul ei era o obsedata de curatenie. In actul II, cind se adunau toate cele sase personaje – era vorba de 3 cupluri – se crea un haos total, cu maica-mea care freca maniacal cuptorul si mai iesea pentru o replica din cind in cind. Cind spunea ca vrea un pahar cu apa si un antinevralgic, eu ii aduceam paharul si ma uitam prin cuptor – era un fund fals de cirpa neagra. Vedeam citiva oameni care rideau, dar care nu ma vedeau pe mine pentru ca eram in bezna totala in cuptorul ala. Apoi, o etapa urmatoare a fost momentul in care, la Teatrul Foarte Mic, s-a schimbat intr-un fel conventia si nu mai erai in intuneric tu, ca spectator, ci, teatrul fiind atit de mic si spectatorul foarte aproape de actor, cam ca la Green Hours, te simteai lipit de scena.

Apropo de etape, Green Hours a fost o etapa foarte importanta pentru laboratorul teatrului independent caruia i-ai dat nervul de care avea nevoie si i-ai asigurat si o recunoastere, daca ma gindesc la Premiul UNITER pentru Sex, Drugs, Rock&Roll (2003).

A fost o etapa profitabila si pentru mine, si pentru Voicu Radescu. La un moment dat, ma gindeam ca Voicu mi-a facut un bine, dar, dupa aceea, mi-am dat seama ca si eu i-am facut lui un bine. Cred ca ne-am servit reciproc interesele si dorintele din acea perioada.

A fost un moment de concentrare si zvicnire a unui mod de lucru si a unei atitudini underground care a nascut spectacole excelente.

Sigur ca tu poti sa-ti dai mult mai bine seama de asta decit mine. Eu eram direct implicat in toata povestea si atunci aveam o raportare subiectiva. Si poti sa faci chiar o cercetare legata de istoria anumitor spectacole. La Sex, Drugs…, erau mereu oameni care ramineau afara. Unii l-au vazut de nu stiu cite ori si-si aduceau toti prietenii.

S-a jucat 3 ani si barul era arhiplin. Multi au venit sa-l vada dupa ce ai luat UNITER-ul, nu?

Cea mai mare satisfactie era sa vad barul ala plin ochi. Premiul UNITER a stirnit si mai tare curiozitatea pentru ca era un test pe care multi „mi l-au dat” dupa ce au aflat de premiu. Ia sa vedem, chiar a meritat premiul asta? La un moment dat, la Iasi, am jucat spectacolul la Teatrul National si iti imaginezi ca pentru mine era o senzatie foarte stranie „sa mut apropierea” pe o scena mare. Am strins publicul, mi l-am adus aproape, dar tot era ciudat. Textul lui Eric Bogosian este, cred, cel mai ofertant si mai inteligent material gindit pentru un singur actor.

Sex, Drugs… era un spectacol atit de bine conceput si dozat, cu monoloage link-uite in asa fel incit nu te plictiseai o secunda. Ai simtit ca la Iasi, de exemplu, s-a diluat forta lui interioara?

E tare ca tipul de energie si de relatie cu publicul de la Green s-a putut crea si pe scena Nationalului din Iasi. Imi era frica de nu mai puteam inainte sa inceapa spectacolul, dar, pina la urma, a fost un pariu cistigat pentru ca a cazut orice obstacol de distanta si am reusit sa tin publicul linga mine. Trebuie sa fii capabil sa te adaptezi si sa simti cum sa faci o anumita schimbare in asa fel incit sa nu se piarda lucruri esentiale.

E, pina la urma, vorba de pastrarea unei dinamici de continut indiferent de spatiu.

Da, si daca stau bine si ma gindesc si la Green, cei care stateau in spate de tot nu aveau, normal, acelasi tip de relatie si de interceptie ca cei aflati pe scaunele din fata mea. Spectacolul era jucat ori la microfon, ori in plina forta tocmai ca sa nu existe niciodata pierderi substantiale. Putea sa traiasca la fel de bine intr-un cadru restrins si pe o scena mare.

L-ai mai relua in acest moment?

Nu, pentru ca el tine de o anumita etapa. Nu pot sa spun ca ar fi chiar o supa incalzita. Ar fi, practic, o noua premiera si m-as obisnui, insa eu am evoluat sau involuat de atunci, inca nu stiu, si oricum sint intr-o alta perioada de viata si ma tenteaza sa fac altceva, sa ma provoc altfel. Mai degraba vreau sa gindesc proiecte care sint mai importante, mai putin explozive pentru mine in acest stadiu decit pentru cei care au vazut Sex, Drugs… Zilele trecute, m-a oprit un tip la Ikea si m-a intrebat: cind se mai joaca, dom’le, Sex, Drugs, pentru ca vreau sa-mi mai aduc niste prieteni?

Cred ca ai experimentat exact ce era mai provocator pentru un actor in propunerea lui Bogosian: trecerea prin personaje-arc foarte diferite, mereu la vedere, cu o detasare si o implicare care isi captau spectatorii. Te gindesti sa faci la un moment dat ceva asemanator?

Mai am un text legat exact de schimbarea asta foarte rapida a unui personaj, sub ochii tai, pe care mi-as dori sa-l fac cindva. Lucrul asta se-ntimpla si in Opposites Attract (n.r. – cel mai recent spectacol regizat de Florin Piersic jr. la Teatrul Metropolis). M-a interesat foarte mult, in felul in care e structurat spectacolul, capacitatea actorului de a se transforma intr-o secunda. Vine neutru, intr-o lumina de trecere si, in momentul in care lumina s-a schimbat, devine personaj.
Revenind acum la textul despre care ti-am spus inainte sa pomenesc de Opposites… si la care am si caiet de regie pentru ca l-am gindit extrem de minutios, am nevoie pentru el de un actor care sa joace opt personaje si care ar trebui sa fie foarte elastic. M-am gindit la taica-miu si am incercat sa fac o lectura cu el pentru ca ar fi fost uluitor sa-l vezi intr-un asemenea rol, dar nu prea ne-am potrivit. Sintem in zone destul de diferite. A fost ultima mea incercare, am mai avut una cu o alta piesa senzationala, am facut citeva repetitii la masa cu el si am renuntat pentru ca nu era entuziasmat, nu era convins. Daca actorii nu sint in cur dupa textul pe care l-am gasit si de care ne apucam, nu pot sa merg mai departe. Daca nu iti arde sa faci un text, renunta. Si nu ma interesa atunci sa fac un compromis doar ca sa dam o lovitura de marketing. Avem alte criterii dupa care alegem un text.

Pentru ca ai vorbit de texte, as vrea sa discutam putin despre cercetarea pe care ti-ai propus sa o faci programatic. Ai cautat texte, le-ai tradus, le-ai montat, ai jucat in ele, ai adus pe piata o serie de piese contemporane (Zaruri si carti, Zi ca-i bine!, Sex, Drugs…) care s-au jucat mult. In functie de ce criterii alegi sa montezi un text?

Trebuie sa ma intereseze foarte mult felul in care e scris textul si propunerea flexibila din punct de vedere actoricesc. Sa vad ca piesa ii pune pe actori in ipostaze foarte diferite, ca le deschide multe piste de joc. In momentul in care traduci un text, ai o relatie foarte personala cu el. Devine, pe jumatate, al tau, pentru ca traducerea presupune o continua adaptare. Cu Opposites Attract, simt ca am evoluat de la un gen de teatru la altul, pe care nu m-am gindit niciodata sa-l abordez. Cind am citit textul impreuna cu Dorina Chiriac, cu care l-am si tradus si montat, tin minte ca am avut o mica divergenta. Ea vedea spectacolul intr-o cheie, eu in alta. Si a fost foarte misto ca in momentul in care am facut spectacolul, am ajuns la mijloc, la o perspectiva care unea cele doua viziuni.

Si care, probabil, e si cea mai justa.

Cu siguranta. Si n-a fost, in nici un caz, vorba de un compromis. A fost exact linia pe care trebuia mers. In genul de teatru despre care vorbesc acum, caricatura trebuie foarte atent controlata si nu e deloc usor sa mentii zona de echilibru. E nevoie de o precizie in absenta careia lucrurile aluneca foarte usor. E un teatru de consum si, cind stau in culise, ma consuma totul foarte tare. E foarte nasol, frate, sa stai la butoane si sa-ti transpire palmele pentru ca unul a uitat o replica sau a spus-o cu o secunda mai tirziu si l-ai simtit in clipa aia nesigur. Ai senzatia dementa ca tu esti parintele lor, ca i-ai invatat sa mearga. Mi-e foarte drag spectacolul asta, dar cred ca trebuie sa mai stau si pe-acasa cind se joaca. Cind esti pe scena, simti publicul, primesti de la el energie si mergi mai departe. Cind stai ca un arc o ora si jumatate in spatele scenei si nu ai cum sa te exprimi, devine foarte apasator. Intorcindu-ne putin la ideea de adaptare, atunci cind traduci un text, intr-un fel il rescrii. Am confruntat traduceri de acum 20 de ani ale unui text si toate expresiile din ele sint acum maturate, nu mai ai cum sa le mentii. Intr-o traducere trebuie sa prinzi mereu dinamica limbii, mai ales atunci cind textul urmeaza sa fie spus pe o scena. Un „fuck you, man”, tradus cu „te fut, omule” iti rupe o traducere. Am intilnit, de exemplu, „this fucked up situation” tradusa cu „fututa asta de situatie”. Mai raminea sa zica fututa sus… Am tradus texte care au ramas in aer, n-au fost niciodata montate. Am tradus un roman din franceza – autorul e spaniol, Javier Marias – si, ca sa fie publicat, ar fi nevoie de un specialist care sa confrunte versiunile. M-a ajutat foarte mult ca experienta de lucru aplicat pe text pentru ca e un roman cu un stil dens, cu un limbaj poetic si a fost un contact important pentru mine. Opposites Attract a stat patru ani intr-un sertar si evident ca putea sa o gaseasca altcineva, asa cum s-a intimplat cu Closer, la care am muncit enorm ca sa respect forta textului. Dupa aceea l-am vazut tradus in niste variante care mi s-au parut un rezumat.

Si mult imblinzite, indulcite.

Da, ori textul are o putere fantastica de a diseca o relatie. Nu mai ai nevoie sa joci nimic. Cu Opposites Attract am avut noroc cu George Ivascu, care mi-a zis sa vin sa pun ceva la Teatrul Metropolis. E un pas inainte si faptul ca am reusit sa lucrez intr-un teatru, nu doar in cluburi, cum s-a intimplat pina acum.

Mergi la teatru?

Mai rar in ultima vreme. Cind ai un copil – si n-o spun deloc ca pe ceva care ma constringe –, toate lucrurile se schimba si automat prioritatile sint altele.

Sint regizori tineri care te intereseaza si cu care ti-ai dori sa lucrezi?

As merge pe mina lui Afrim, dar mi-e frica sa nu iasa scintei, si cred ca si lui, insa imi place ca are o lume a lui. Ma intereseaza mult si Apostol, de exemplu. Acum vorbesc de o zona pe care o cunosc si cu care am avut contact direct pentru ca le-am vazut spectacolele. Dar sigur ca sint regizori si actori buni despre care nu stiu prea multe. As vrea sa ajung mai des la examene la UNATC ca sa-mi dau seama mai bine ce fac.

Mi-ai spus la un moment dat la Green, legat de experienta ta de regizor, ca te bucuri ca oamenii carora le-ai propus sa lucrati impreuna au avut incredere in tine. Ti-a fost teama sa te apuci de regie?

Mi-a fost teama pentru ca in momentul in care m-am apucat eu, mentalitatea era destul de rigida. Acum lucrurile s-au mai relaxat si sint multi cei care trec dintr-o parte in alta si care iau cumva haturile in mina. Suna pompos denumirea asta de regizor. Practic, discutam despre un om care are sau se presupune ca ar trebui sa aiba capacitatea de a vedea ansamblul, de a-l structura. Conditia cea mai importanta este ca actorii sa se simta bine cu el la repetitii, sa creada in el, sa mearga impreuna cu el pina la capat. Stiu ca la ora asta exista oameni care vor sa lucreze cu mine si care ar putea renunta la altceva ca sa intre intr-un proiect de-al meu si asta e un cistig imens, care insa a venit cu timpul. Am zile in care am senzatia ca nu am spus mare lucru si zile in care simt ca am ajuns exact acolo unde trebuia in timpul cel mai scurt. Uneori reusesc sa dau repede cheia cu care sa te apropii de personajul pe care il ai de jucat. In ce ma priveste, vreau sa nu ma mai arunc cu capul inainte in lucruri despre care nu prea stiu cum ar putea sa iasa. Exista mereu o doza de risc, dar o propunere inteligenta te poate convinge si atunci ti-o asumi.

Vorbind acum despre film, ce mi s-a parut foarte destept la Eminescu versus Eminem, a fost, pe de o parte, structura fracturata a povestii, iar pe de alta parte, umanizarea mitului, si cind spun asta ma gindesc la doua secvente: cea in care tatal tau recita, in timp ce se rade in baie, Somnoroase pasarele si cea in care Gianina Corondan da indicatii despre intersectia Mosilor cu Eminescu. Cum ai lucrat la filmul asta?

S-a pornit de la un material facut in joaca si apoi, pe acel schelet, au fost gindite atent detalii, intimplari, povesti. M-am trezit cu un continut care putea fi de Unda vesela, pe care am inceput sa-l curat si sa-l organizez, sa-i dau un sens. Filmul s-a facut in doua saptamini cu totul. Taica-miu nu intelegea ce vreau de la el cu Somnoroase pasarele in baie, dar incet-incet lucrurile s-au adunat.

Am vazut anul acesta la Sfintul Gheorghe un Hamlet facut de Arpad Schilling, in care trei actori in jeans, hanorac sau camasi jucau cu o normalitate uluitoare Shakespeare. Pustii care au fost la acest spectacol erau innebuniti dupa el si cred ca pe tipul asta de asteptare demitizanta se pliaza si filmul tau.

E nevoie, asa cum spui, de aceasta demitizare pentru un public care se raporteaza altfel la Eminescu. Pe mine ma atrage mai putin zona lui metafizica. Imi plac foarte mult poeziile lui de dragoste care trebuie spuse simplu si logic si efectul pe care il obtii este uimitor.

„Nu pot sa ma uit la televizor decit daca este cineva linga mine”

As vrea sa vorbim putin despre Banii, proiect de scurtmetraje pentru care ai asteptat propuneri.

Doua personaje intr-un interior, care discuta in timp real si in conversatia lor apare cuvintul bani, cam asta a fost punctul de pornire si datele fixe. A ramas cam ce era mai bun din tot ce am primit si va fi pe un site de unde va putea fi downloadat gratuit. Atita timp cit sint oameni care au acces la o camera cit de cit performanta si la un microfon performant, nu vad de ce nu ar aparea niste filme in viitor care sa fie facute de pusti de 15-16 ani. Acum 2 ani si ceva, eu am scris 14 scurtmetraje, care erau de sine statatoare, dar aveau tema asta comuna – banii. In 2005 am reusit sa filmez unul singur si dupa aia am incercat sa gasesc un buget. Intre timp s-a nascut fetita mea, Sonia, si m-a preocupat mai mult bugetul personal, dar n-am vrut sa abandonez ideea. Asa ca am continuat sub forma unui proiect colectiv. Am scris un scurtmetraj din Banii inspirat de un tip, de felul in care se comporta si de toata lumea lui.

Te inspira povesti pe care le vezi la televizor?

Nu pot sa ma uit la televizor decit daca este cineva linga mine ca sa am cu cine sa comentez ce vad. Dar sint foarte multe personaje care-ti pot da niste povesti extraordinare. M-am uitat la un pastor pe B1 TV care vorbeste cu emfaza, isi tot aranjeaza ochelarii si zimbeste, si ma uluieste pentru ca nu stiu de unde sa il apuc. Daca as face un asemenea rol si mi-ar iesi as fi mai tare decit De Niro in Regele comediei. Ma mai uit si la femeile alea care iti spun sa gasesti o litera si sa completezi un cuvint. Sint bestiale, se cearta cu tine, ajungi sa treci prin toate fazele unei relatii cu ele. Sint personaje pe care nu trebuie sa le pierzi pentru ca nu stii ce pot naste la un moment intr-un spectacol.

„4, 3, 2 e cel mai bun film romanesc pe care l-am vazut vreodata”

De ce te-ai apucat sa faci film?

Pentru ca mi-a venit ideea cu Advertising si dupa aia am simtit nevoia sa merg mai departe cu Dorina Chiriac, cu Tiberiu Iordan, cu Petre Fumuru. Deocamdata am nevoie de 12.000 de euro, suma care sa fie bugetul urmatorului film pentru ca nu mai pot sa chem niste oameni si sa le spun sa faca chestii moca. Am scenariul, l-am scris acum trei ani si e tot acolo, in sertarele mele cu texte.

Stiu ca zona ta de interes nu e cea cu miza puternic sociala.

Nu, nu e. 4, 3, 2 e cel mai bun film romanesc pe care l-am vazut vreodata, dar imi place sa ramin si sa cercetez in zona mea. Am in momentul asta un scurtmetraj care e gata, are cam 8 minute, si se numeste Venetia. Filmul lui Gabrea, la care am muncit citeva luni – Calatoria lui Gruber – va iesi in martie. Scenariul este scris de Razvan Radulescu. Pentru filmul asta, in care joc rol principal, am invatat germana si italiana si a fost o perioada de antrenament intensa.