Scriitorul François Weyergans, câștigător al premiilor Renaudot și Goncourt, a murit la 77 de ani. Știrea a fost anunțată luni, 27 mai. „Secretarul și membrii Academiei Franceze au durerea de a anunța dispariția confratelui lor, domnul François Weyergans, decedat pe 27 mai 2019 la Paris“, se arată într-un comunicat remis de prestigioasa instituție.
Născut la Bruxelles în 1941, romancierul franco-belgian a obținut Premiul Renaudot în 1992 pentru La Démence du boxeur, iar în 2005 romanul Trei zile cu mama (Polirom, 2006) i-a adus prestigiosul Premiu Goncourt, pe care i l-a suflat lui Michel Houellebecq. „Scriitor jucăuș și inclasabil“, cum a fost numit de „Le Figaro“, Weyergans a fost ales în Academia Franceză în martie 2009. De-a lungul carierei sale, cel pe care ministrul Culturii din Franța l-a elogiat ca fiind un autor cu „scriitură liberă“ care „manevra cuvintele cu umor și cu finețe“ a mai primit premiile Roger-Nimier (1973, pentru Le Pitre), Marele Premiu pentru Literatură oferit de Academia Regală de Limbă și de Literatură Franceză din Belgia (1980, pentru Les Figurantes), Victor-Rossel și Prix des Deux Magots (1981, pentru Macaire le Copte), Premiul Meridian (1983, pentru Le Radeau de la méduse) și Marele Premiu al Limbii Franceze (1997, pentru Franz și François – apărut la Editura Polirom în 2007).
François Weyergans a urmat studii de cinematografie (la IDHEC), activând mulți ani ca cronicar la „Cahiers du cinéma“, unde a scris sute de cronici. Este autorul mai multor filme, nouă la număr, scurt- și lungmetraje, dintre care, la numai 20 de ani, unul consacrat prietenului său, Maurice Béjart, Je t’aime tu danses. Una dintre realizările sale, Un film sur quelqu’un, a fost selecționată în 1972 la Veneția.
Weyergans declara în 1989: „Criticii nu încetează să mă trateze ca pe un clovn. Îmi place mult asta. […] Dar sunt un clovn cu un mesaj“. Aceasta a fost și maniera în care a abordat seara ce i-a fost dedicată la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT), în 2013, când a împărțit scena cu Cristian Tudor Popescu, sub moderarea lui Cătălin Sava, acolo unde povestea că prima lui dorință a fost să fie Papă.
Mai jos redăm fragmente din interviul realizat de Dan Daia cu autorul francez cu prilejul prezenței acestuia în România.
– „Adevărul e că îmi place să scriu, scriu aproape în fiecare zi, dar îmi place din ce în ce mai puțin să public. Asta presupune multe obligații: să apar la televizor, să dau interviuri… Și fac toate astea pentru a ajuta editorul să vândă un roman pe care l-am putut scrie datorită sumei pe care am primit-o că avans, cu câțiva ani înainte. În momentele în care scriu sunt ceea ce se poate numi «scriitor», apoi sunt ca un actor la televiziune, ceea ce mă amuză, pentru că am turnat filme și am dirijat actori, în cazul în care verbul «a dirija» convine! Tehnic vorbind, un scriitor trebuie să fie singur pentru a se putea concentra și a-și termina frazele. Un cineast intra în contact cu alți oameni cu care discuta, pe care îi poate ascultă, atinge. În fiecare dintre cazuri sunt folosite părți diferite ale sistemului nervos.“
– „Am grijă că nici unul dintre romanele mele să nu poată fi adaptat pentru cinema! Văd prea mulți romancieri care scriu scenarii de film deghizate în romane – sau scenarii pentru televiziune. Mi s-a propus să-mi adaptez romanele pentru cinema, dar am refuzat. Îmi trebuie doi sau patru ani pentru a-mi gândi personajele cărților, iar atunci când cartea există în sfârșit nu vreau să mă confrunt iarăși timp de un an sau mai puțin (cinemaul este mai rapid decât literatură) cu aceleași personaje.“
– „Eu scriu doar pentru cititor. Scriu pentru a fi citit și aș adăuga chiar – e și ceva orgoliu în asta – că scriu pentru a fi recitit! Dacă m-aș gândi doar la mine, n-aș mai scrie. Îmi cunosc ideile, fantasmele, obsesiile, întâmplările trăite sau visate. Nu-i nevoie să transpun toate astea în scris. Scriu pentru a fi citit și pentru a face să existe în continuare literatură, prin modestele mele mijloace. Are Blaise Pascal o frază care m-a marcat în adolescență: «Ceea ce există doar pentru autor nu valorează nimic».“
– „Scriu până ce pagina scrisă începe să-mi placă. Încerc să trasez începutul unui paragraf fără a i se putea ghici sfârșitul. Pot justifica fiecare cuvânt pe care îl folosesc.“
– „Vorbesc mult de cinema în Franz și Francois, cred că acest roman nu este alcătuit numai dintr-o suită de du-te-vino sau de zigzaguri între două generații, dar și dintr-o serie de du-te-vino între cinema și literatura – ca să nu mai vorbim despre raporturile antagonice între religie și erotism, o temă universală.“
– „Mi se întâmplă să schimb ordinea capitolelor precum se schimbă ordinea planurilor într-un film. Adevărata problemă este aceasta: trebuie stabilită ordinea în care cititorul sau spectatorul va recepta informațiile care îl va face să fie interesat sau să se identifice cu personajele poveștii. Să se înceapă mai degrabă cu un eveniment minor sau cu unul important? În Trei zile cu mama aveam nevoie neapărată de pagini în care mama să fie puternică și prezentă. Nu trebuia să fiu sentimental cu mama, nici să prezint o doamnă în vârstă care tricotează în fața televizorului! Am inventat, prin urmare, scena în care ea se lasă agățată de un tipograf turmentat care credea că fiul este de fapt soțul său.“
– „Religia nu e o cămașă pe care o dezbraci. Religia ți se lipește de piele. Am fost educat de preoți catolici, de iezuiți, care m-au învățat mai mult decât religia: gramatica limbii franceze. Unui prieten de-al meu, care fusese rând pe rând budist și musulman, i-am spus: «Ești ca un Don Juan, îți schimbi religia ca pe femei». […] Mi-ar plăcea că publicul român să citească romanul meu Macaire le Copt, povestea unui călugăr copt din deșertul egiptean în secolul al IV-lea după Hristos. La sfârșit, călugărul nu mai știe de ce se afla în deșert. L-a uitat pe Dumnezeu, dar cartea se termină așa: «Nu se plictisea niciodată». Nici eu nu mă plictisesc niciodată.“
– „Mi-e teamă să merg în India, pentru că sunt sigur că nu m-aș mai întoarce de-acolo niciodată! Prima dată când am fost în Japonia, am plecat pentru 15 zile și am rămas trei luni. […] La fel s-a întâmplat în Quebec: am plecat pentru două săptămâni, dar mi-am închiriat un apartament și am rămas șase luni la Montreal. Aș putea face același lucru la București, unde aș merge în fiecare zi să-mi beau cafeaua și să mă gândesc la viitorul roman într-un pasaj care mi-a fost arătat. […] În Trei zile cu mama este o frază în care cred: «Nu am regretat niciodată că am făcut o călătorie».“
FOTO: Oana Lată
Galerie foto
