În marginea cărții Douăsprezece povestiri călătoare (traducere din limba spaniolă și prefață de Tudora Șandru Mehedinți), Editura Rao, 2015.
Scumpe domnule Márquez, din întreaga dumneavoastră operă nu vă citisem tocmai aceste povestiri călătoare. Le căutam de ani și ani de zile prin librăriile din țara mea din Estul Europei, le căutam zadarnic, fiindcă nu erau de găsit. Cu greu, târziu, le-am aflat într-o benzinărie de la malul Mării Negre, stârnind mirarea vânzătoarei. Sigur vreți așa ceva?, m-a întrebat, scârbită că optez pentru o carte. Sigur că da.
Domnule Márquez, v-am citit aceste povestiri și am căpătat puțină speranță că nu sunteți intangibil în literatură, că până la dumneavoastră, totuși, chiar și alți scriitori pot ajunge.
Ne scriați că ați scris aceste povestiri (de care, vreme îndelungată, ați uitat) ca să nu vă pierdeți mâna, ca și cum o mână ca a dumneavoastră se poate, vreodată, pierde.
Sunt aici și nuvele pe care chiar și un scriitor mai puțin înzestrat le-ar fi putut gândi, dar sunt și câteva fără egal în istoria literaturii dinainte și de după dumneavoastră. Mă gândesc, mai ales, la Sfânta. Dumnezeule, Sfânta!
Margarito Duarte și-a dezgropat fiica moartă la unsprezece ani și a găsit-o, ani mai târziu, intactă și fără greutate, a umblat ani în șir pe la Vatican, așteptând un Papă care să-i privească fiica și să constate că a fost o sfântă. Nu știu povestire care să plece de la o idee care să îi poată sta alături acesteia.
Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, mă mai gândesc la Nena Daconte, care lasă urma sângelui ei pe zăpadă între Madrid și Paris. E o nuvelă de o frumusețe atât de brutală, încât nu cred că are egal în nici una dintre paginile din veacul de singurătate, nici măcar în acea toamnă a patriarhului, nici măcar în dragostea aceea din vremea holerei.
Domnule Márquez, de cinci ani suntem nevoiți să trăim pe pământ fără să vă mai fim contemporani. Mi se pare un timp infinit, insuportabil. Am fi avut atâta nevoie de poezia dumneavoastră. Vă găsesc cel mai însemnat poet din secolul XX și nu mă interesează părerile criticilor literari.
Sfârșitul Nenei Daconte m-a prins cu inima deschisă și nu mi-am putut înfrâna dorința de a plânge și plâng și acum și uneori mă gândesc la toate lacrimile acestea prin care oamenii se uluiesc și se vindecă de trecut, de durere și mă mai gândesc că aș putea plânge până la moartea mea și chiar și în timpul morții mele, și tot ar fi prea puțin.
Dar poate că greșesc și în fața unei asemenea frumuseți lacrimile sunt fără putere și ar trebui să râd, să râd ca un soare, ca un îndrăgostit care găsește o iubită care-i cântă la saxofon melodii de dragoste în timp ce el o privește din hamac cu o uimire nepotolită, întocmai cum ne-ați profețit că sunt marile iubiri de pe pământ.
Scumpe domnule Márquez, mă gândesc că poate, totuși, ar fi mai potrivit să adorm și să visez pentru totdeauna picătura de apă care cade peste mormântul nimănui, dar lacrimile nu se opresc, cum bine știați, de la gândurile acestea simple, și nici măcar de la cele mai complicate.
Cândva, într-un târziu, totuși, voi adormi și o voi visa pe bunica dumneavoastră, neîntrecută povestitoare care n-a scris, pe pământ, întocmai ca Iisus Hristos, nici măcar un singur cuvânt.
Și atunci voi fi fericit.