
Hmmm... Clasica si neasteptata intrebare! Sincer: nu stiu daca as pune in bagaje o astfel de carte.
V-am pus prima intrebare pentru ca am simtit in spatele prozei dumneavoastra un manual serios de teoria literaturii: nimic nu este in plus, nimic in minus, nimic la intimplare, orice mic element are rostul lui acolo. Fara a fi ceva negativ, m-am gindit ca alaturi de manuscris, ati avut o lista cu schema narativa a romanului pe care ati bifat punctele pe masura ce le-ati montat in proza. Ati avut o astfel de intentie? Dar o schema?
In spatele prozei mele nu se afla un manual de teorie literara (nici serios, nici flusturatic). Intrebarea dumneavoastra ma indeamna a ma intreba la rindu-mi: oare se poate scrie (ma rog… ) literatura de fictiune cu un manual in mina stinga si cu stiloul in dreapta? Am mari indoieli. In Cine adoarme ultimul vor fi fiind lucruri in plus ori in minus (mi s-au facut imputari de catre critici si sint mindru de aceasta). Ceea ce pot eu sti este ca elementele cu pricina s-au cerut singure in poveste, si-au ocupat locul pe care au crezut de cuviinta sa-l revendice si si-au intins unele catre altele firele, innodindu-le dupa bunul lor plac. Cind am inceput sa lucrez la roman (in vara lui 2004) aveam, intr-adevar, asternuta pe hirtie o schema narativa (care mi se parea – in naivitatea mea de nevindecat – destul de viabila) si incercasem pe o coala chiar o reprezentare grafica (in ciuda faptului ca intotdeauna am dovedit doua miini stingi in ale desenului). S-au prefacut in desertaciuni caci, pe masura ce incercam sa supun suvoaiele povestii indiguirilor prestabilite, ea cu atit mai tare aluneca si se strecura, cautindu-si propriile fagase. In cele din urma, agasata de vanele incontrari ale celui ce o scria, Povestea s-a dus la autor, l-a zgiltiit nitel si a obtinut o pace in conditiile impuse de ea. Rezultatul – bun, rau sau de tot mediocru – s-a vazut. Din schemele pe care le facusem nu s-a ales mai nimic: au supravietuit niste ramasite, raspindite, ici-colo, in partile neesentiale. Totul a mers de la sine si s-a desfasurat fara hopuri majore.
Vremelnicie pierduta si Cine adoarme ultimul: al doilea roman, si cel mai recent, l-a inghitit pe primul. De ce ati ales aceasta varianta si nu ati preferat sa publicati unul cu totul si cu totul nou? Ati fost nemultumit de receptarea si vinzarea primului?
Nu cred ca a doua carte a inghitit-o neaparat pe prima. Vremelnicia pierduta ramine (in ciuda unor stingacii juvenile mai mult sau mai putin evidente) de sine statatoare si nu cred ca e anulata de Cine adoarme ultimul. Oricum, nu puteam parasi prea curind lumea aflatoare in paginile acelea. Mai erau destule de spus, inca nu eram gata s-o las. Astazi sint convins ca nu voi pleca niciodata de acolo cu adevarat. Mai e ceva: primul volum era menit a fi unul, onest, de povestiri. Douasprezece – numar frumos, rotunjor – povestiri nu neaparat legate (tehnic) intre ele. La un moment dat insa, mi-am dat seama ca ele tindeau sa cladeasca o constructie anume, ca erau niste caramizi care trebuia sa fie potrivite intr-un anume fel si fixate intre ele cu un liant. Asa a aparut mortarul Amintiri-lor prefacute si tencuiala alcatuita din povestea Stramoasei ce se naste batrina si intinereste pe masura ce se apropie de moarte. Nu mi s-au parut a fi numai niste artificii, trucuri, gaselnite prozastice: ma convingeau ca zugravisem o mica lume pe care n-o explorasem indeajuns si care inca se cerea cutreierata. Cine adoarme ultimul a aparut, din acest punct de vedere, intr-o continuare fireasca.
Cit despre receptarea si vinzarea primului volum, nu pot fi in nici un caz nemultumit. Manuscrisul trecuse, in aproape sase ani de cind fusese gatat, pe la trei edituri. Abia cea de-a patra, Univers enciclopedic, a tiparit-o. Si la celelalte trei fusesem primit cu entuziasm, insa ratiuni de politica literara ori financiare zadarnicisera proiectele. Cum sa fiu nemultumit de receptare? In presa, volumul a beneficiat de o prezentare inca din 1996, cind, in calitate de redactor la Editura Cartea Romaneasca, regretatul Valeriu Cristea mi-a citit manuscrisul si a publicat apoi o avancronica mai mult decit binevoitoare. Am avut indrazneala si trufia sa cred ca marele critic si extraordinarul om care a fost Valeriu Cristea imi oferise caldura, profunzimea si tacerea prieteniei sale. Am petrecut momente formidabile de tacere impreuna – mai ales in perioada in care redactia revistei „Caiete critice” se afla intr-o incapere din Casa Vernescu – si clipe iara de neuitat de vorbit impreuna. El a fost unul dintre oamenii pe care nu am vrut sa-i dezamagesc cu scrisul meu. Iar daca lor le-a placut, nu-mi puteam dori o mai buna receptare. Au primit-o foarte bine si au scris despre Vremelnicia… Nicolae Barna, Daniel Cristea-Enache, Razvan Voncu. Si, mai ales, m-a incurajat, m-a pus sa scriu si a avut incredere in mine Profesorul Eugen Simion, cel care, in vara lui ’92, m-a pescuit din bancile de la Litere si m-a dus in redactia „Caietelor critice”. Nici acum nu stie Profesorul ca l-am mintit, iar daca citeste rindurile de fata, il rog sa ma ierte. Atunci cind m-a intrebat (cu prilejul sustinerii tezei de licenta): „Dumneata scrii?”, am mormait un mmda indeajuns de nehotarit, care ar fi trebuit sa-l faca banuitor, dar nu l-a facut. Mi-a cerut o mostra si a doua zi i-am dus povestirea Pacatosul. In schimb, am capatat „insarcinarea” de a scrie o recenzie unui roman al lui Bujor Nedelcovici. Minciuna consta in faptul ca, la momentul in care am fost intrebat daca scriu, nu mi se mai intimplase asa ceva de exact cinci anisori – cit au durat studiile universitare care ma convinsesera ca facerea de literatura nu era cu nici un chip de nasul meu. Inclusiv cursurile de teoria literaturii (de care ma intrebarati mai la deal) au contribuit la intarirea acelei convingeri ce parea de nestramutat. Povestirea Pacatosul o asternusem pe hirtie in vara lui ’87 (atunci cind ma intorsesem de la militarie si asteptam, infrigurat, inceperea anului intii de facultate) si cu ea m-a debutat Profesorul Eugen Simion exact la cinci ani dupa ce fusese scrisa si crutata de la nimicire. Ca sa nu mai pomenesc de prefata pe care domnia-sa a facut-o primei mele carti… Nu, hotarit lucru, nu am fost nicidecum nemultumit de receptare. Dimpotriva. Cit despre vinzarea primului volum, nu prea m-a preocupat. Tot ce pot sa spun e ca eu insumi am cumparat de la editura multe exemplare, pe care le-am oferit prietenilor si cunoscutilor. Mai apoi, datorita eforturilor lui Razvan Penescu, mare iubitor de litere, Vremelnicia a aparut si la LiterNet.
Nu stiu de unde, probabil din „22”, am retinut o intrebare retorica in ceea ce priveste proza dumneavoastra: ce-ar fi fost Bogdan Popescu fara Stefan Banulescu? Cit de apropiat va simtiti de acesta si de Cartea de la Metopolis?
Relatia mea cu opera lui Stefan Banulescu a inceput in ziua de 2 octombrie 1977, intre orele 17 si 18, in satul care mi-a ingaduit copilaria si o parte din adolescenta. Era o seara ploioasa, ulitele isi prefacusera tarina in noroaie si sleaurile se umplusera cu apa miloasa. Strabateam cu incrincenare satul coplesit de potopul cel molcom, aveam noua ani, un buzunar plin cu maruntei de un leu pusi la pastrare vreme de o luna si in cap un singur gind: sa-i cumpar mamei un cadou frumos si folositor pentru aniversarea de a doua zi. Magazinul Universal, cladire de insemnatate capitala a oricarei asezari rurale civilizate, se afla in vatra satului, la citiva pasi de celelalte edificii ale autoritatii si spiritualitatii locale: biserica, primaria, frizeria, scoala veche, militia, biblioteca, dispensarul uman, caminul cultural si, desigur, cel mai cautat si mai iubit dintre toate, Bufetul. Cizmele, cu cel putin doua numere mai mari decit ar fi fost nevoie, lipaiau si clefaiau pe drum, dupa cum se arata noroiul de gros ori de subtire. In fata Magazinului mi-am curatat incaltarile constiincios, fara graba, cu miscari linistite si cumpanite, de om care stie bine ce are de facut. Era taman pe dos: habar n-aveam ce sa-i cumpar mamei din acea uluitoare bogatie de marfuri care-mi lua rasuflarea si ma lasa fara grai. Oscilam, cutreierat de indoieli amarnice, intre o pereche de gumari, una de papuci din plastic verde, o sticluta de parfum bulgaresc de trandafiri, o basma cafenie ce avea imprimate pe ea un soi de valuri marine stilizate. Ca sa-mi dau ragazul de a cumpani asupra alegerii, m-am indreptat, cam intr-o doara, catre rafturile de care raspundea Nea Tase, librarul si papetarul. Nu avea stilouri chinezesti, ci numai autohtone, din cele care lasau pe hirtie prea multa cerneala si carora li se stricau una-doua filetele pistonaselor. Vazindu-ma dezamagit, Nea Tase a aruncat cu eleganta pe tejghea un evantai de carti noi, cu coperti lucitoare, ca si cum ar fi azvirlit catre privirile hulpave si invidioase ale unor tovarasi de joc o chinta roiala: „Am bagat ieri marfa noua, ca lumea, de la oras (de parca volumele ar fi putut fi tiparite si la tara… )” – gasise de cuviinta librarul sa-si preamareasca oferta. Le-am luat pe fiecare dintre ele, le-am sucit, le-am invirtit si, deodata, inspiratia m-a electrocutat din crestet pina in calciie si inapoi. O auzisem pe mama plingindu-se din pricina banilor si gasisem solutia in chinta roiala a lui Nea Tase: unul dintre volume se numea Cartea Milionarului si era, dincolo de orice indoiala, un manual de imbogatire. Am platit fara sa sovai si am iesit fericit, uitind sa-i raspund vinzatorului, care ma intrebase cind vine tata sa ia marfa serioasa, caci nu-i venea a crede ca tirguisem o carte asa, de florile marului. (E de precizat ca pe atunci „marfa serioasa” insemna cuie, tabla, gaz, detergent la sac ori ciment – la care aveai drept numai daca achizitionai si carti de la raionul de librarie, ca sa-si faca planul si bietul slujbas de acolo… ) Fireste, mama nu si-a umplut buzunarele citindu-l pe Stefan Banulescu, insa asa cum am aratat mai sus a intrat el la mine in casa. Copil fiind, am incercat sa-l citesc si tin minte ca m-a nedumerit nenea ala care intra in carte dupa ce trimisese inainte-i o roata, precum zmeii din basme buzduganul. Am renuntat si nu l-am reluat decit multa vreme mai tirziu. Stefan Banulescu mi-a inriurit destinul (chiar si in plan personal! – dar asta-i alta poveste… ). Desi a fost comparat cu zeci de alti scriitori – uneori apropierile vadindu-se fortate –, el ramine unic si de neimitat. Arta lui m-a influentat, cu siguranta, si le multumesc celor ce au remarcat aceasta. Legaturile mele cu scriitorul nascut in Facaieni-Ialomita, linga Dunare, vor continua si de acum incolo, caci m-am apucat, de ceva vreme, sa-i cercetez mai temeinic opera si viata. Voi raspunde, pe scurt si tot retoric, intrebarii dumneavoastra: nu stiu ce-as fi fost fara Stefan Banulescu.
Care sint ceilalti scriitori si celelalte carti importanti/importante pentru dumneavoastra?
Ma simt bine pe linga marii povestitori, marii suciti, marii guralivi. Imi plac cei care aud si vad bine, dar altfel, cei care tresar atunci cind o fraza li se pare ca schioapata, cei daruiti cu visare, dar si cu umor, facatorii de lumi.
Cei care au scris despre cartile dumneavoastra au remarcat consistenta personajelor. Desi sint foarte multe, toate sint carnoase, palpabile. Au modele reale? Dar lumea – satul – din roman, are un model real?
Vesnica problema! Raspunsul se cere a fi nuantat si, pe scurt, nuantarea ar suna cam asa: si da, si nu… Da, pentru ca e posibil – dar nu neaparat esential – ca un personaj sau o intimplare sa aiba un model in realitate. Nu, pentru ca tot ce se petrece cu personajul sau intimplarea in mintea si sufletul celui ce le scrie nu se poate supune regulilor indeobste acceptate. Am avut surpriza – neplacuta – sa constat ca, dupa ce (fara voia mea) a intrat in sat Cine adoarme ultimul, cei care l-au citit au purces sa caute, cu obstinatie, corespondente intre realitate si fictiune. Unii s-au simtit calomniati si chiar au raspindit zvonul ca ar intentiona sa-si repereze onoarea in justitie. Cineva, mai intelept, a pus lucrurile la locul lor: „E doar o carte… „. Totusi, am sa profit de faptul ca m-ati intrebat si-l voi evoca aici pe cel ce a intrat in fictiunile mele sub numele de nea Mitu. In realitate, il chema Nicolae Florea, iar lumea il stia dupa porecla: nea Nicu Tilica. Intr-un fel, el m-a invatat sa scriu. Il cunosteam de cind eram copil, mereu avea ceva de povestit si totdeauna cu umor. Insa a trecut vreme destula pina sa-mi dau seama cu adevarat ca era un artist si un profesionist al spunerii. Povestile lui nu erau simple improvizatii, apareau intr-un ceremonial indelung exersat si slefuit, extrem de subtil si de rafinat. Intimplarile – pentru cine era neatent ori nereceptiv – pareau o gramada de ite incilcite; de fapt, ele se insirau dupa o logica a lor, treceau dintr-una intr-alta firesc, uneori legaturile, „cirligele” dintre ele fiind marcate printr-o simpla nuantare a tonului celui ce povestea. Am avut aceasta revelatie in august 1987, cind, dupa ce am primit vizita lui nea Nicu Tilica, am petrecut citeva ore la masa de scris si am asternut pe hirtie povestirea Pacatosul. Intilnirea cu acest om a fost cruciala pentru mine. Si e cum nu se poate mai adevarat ca – asa cum episodul apare in roman – aproape orb si apropiindu-se de moarte, nea Nicu Tilica m-a intrebat daca nu cumva eu eram ala care a murit. Insa nimeni nu poate depune marturie ca, in ziua ingroparii sale, lui nea Nicu ii crescuse in spinare o singura aripa ingereasca ce mirosea a pasare oparita. Asta s-a intimplat, tot aievea, dar in alta realitate…
De ce v-a atras constructia unui spatiu rural, cu margini fantastice, cind trendul prozei este spre citadin?
In nici un domeniu nu tin cont de ceea ce atit de simpatic se numeste „trend”, cu atit mai putin in ce mi se intimpla sa scriu. Pe mine nu avea cum sa ma „atraga” lumea rurala, caci nu eram in afara, ci inauntrul ei. Eram (de) acolo. Daca as fi copilarit pe Calea Dorobantilor din Bucuresti, mi-as fi ales, probabil, un spatiu citadin. Nu stiu daca neaparat cu margini fantastice. Slava Domnului insa ca lucrurile au fost asa cum au fost. Am avut cea mai fascinanta copilarie din lume. Faptul de a nu fi trendy nu a parut sa-i contrarieze pe cei care mi-au facut cinstea si bucuria de a scrie despre cea de a doua carte a mea – majoritatea oameni tineri si, cred eu, mai receptivi la miscarile modelor literare. Asadar, ma gindesc ca e posibil sa nu fi incalecat si mizat chiar pe o gloaba in aceasta cursa de unul singur care este scrisul.
Cine adoarme ultimul este punctat de mici momente de cruzime: accidente, cu oameni, dar mai ales cu animale. Care este rostul acestor episoade in roman si de ce cruzimea este indreptata mai ales asupra animalelor?
Pina sa ma intrebati dumneavoastra, nu mi-am pus niciodata problema de ce animalele traumatizate apar „suspect” de frecvent. Cu siguranta, episoadele cu pricina marcheaza o sensibilitate infantila extrem de ascutita. Primele contacte cu moartea copiii (mai cu seama cei crescuti la tara) le au prin intermediul vietatilor care nu cuvinta: de la strivirea furnicilor sub talpi ori incendierea omizilor paroase pina la crimele domestice carora le sint supuse animalele din ograda. Exista si acum in sat un soi de botez al singelui, cine stie ce ramasita pagina pe care s-au altoit muguri crestini: imbarburatul. Baietii care asista la taierea porcului sint minjiti, inchipuindu-se o cruce, pe frunte, barbie si obraji cu singele fierbinte al animalului ce inca agonizeaza. Am simtit si eu, la vremea cuvenita, aceasta ungere cu singe si singurul lucru pe care mi-l aduc aminte este ca, pe masura ce se scorojea si devenea stacojiu, mirul pagin ardea din ce in ce mai tare. Oricum, daca, iata, reveniram la jocul dintre realitate si fictiune, stiu despre mine ca am iubit dintotdeauna animalele si ca ma bucura oricind sa descopar rudimente de afectiune si tandrete la necuvintatoarele ce nu stiu sa se prefaca. Am avut si am prieteni buni printre animale si suferintele lor ma sfisie adinc. In perioada in care am scris Cine adoarme ultimul nu a lipsit de linga mine, nici macar pret de o virgula, batrina si micuta mea pechineza – Laie pe numele ei cam baietesc. Cocotata pe masa de scris, totdeauna la citiva centimetri de mina dreapta, a vegheat cu discretul ei sforait asternerea fiecarui rind. A albit mult, ochii – in ciuda tratamentului – isi pierd treptat acuitatea, a cam surzit si sufera de insuficienta respiratorie, insa isi duce cu semetie batrinetea…
„Am incercat tot timpul sa nu-mi «profesionalizez» relatia cu literatura”
Cum scrieti? Aveti tabieturi?
In primul rind, scriu la intervale mari de timp (ma refer aici la fictiune) – si numai daca am ceva si cumva de spus. Scrisul e o sarbatoare dureroasa pe care nu-mi permit sa mi-o ofer prea des, spre a nu altera starile de ameteala inalta si adinca pe care mi le provoaca. Tabieturi? Da… Pe linga prezenta obligatorie pe masa de scris a catelusei Laie: scriu numai ziua, dar cu draperiile sau jaluzelele bine inchise si la lumina unei lampi de birou; folosesc numai hirtie de format A4, liniata (patratele sau dictando), eventual un caiet studentesc; cerneala neagra si uneltele de scris cu virf foarte fin sint singurele acceptate; ca anotimp, prefer iarna.
Cite pagini scrieti pe zi?
Mi s-a intimplat sa scriu si 4-5 pagini pe zi (enorm pentru mine), insa foarte rar. Dupa cum mi s-a intimplat, destul de frecvent, sa ma holbez degeaba cite o jumatate de zi la o pagina cu numai 2-3 rinduri si sa mizgalesc pe o ciorna tot soiul de alcatuiri geometric-simetrice destul de imbecile.
Cum va arata viitorul roman?
Asta eu n-am de unde sti, deocamdata. El, romanul, s-ar putea sa stie cite ceva.
Traiti din scris?
Dumnezeule, nu! Traiesc dintr-o semeata leafa de profesor de liceu. De altfel, am incercat tot timpul sa nu-mi „profesionalizez” relatia cu literatura. Desi am absolvit Literele, am optat pentru o catedra de franceza, nu pentru una de romana – tocmai pentru a nu fi silit sa-i invat pe copii (poate exagerez un pic) cum se pune o poezie de Bacovia intr-o ecuatie cu termeni rigizi sau cum sa deseneze un tabel in care sa insire, comparativ, trasaturile lui Ion si ale lui Moromete. M-ar fi durut sufletul. Cred inca in pastrarea unei anume (poate iluzorii) inocente care, uneori (rarissim, e drept), se vadeste in stare, daca nu sa le concureze, macar sa li se alature manualelor de teorie literara de care m-ati intrebat la inceput.