Dansul e acompaniat de o istorie orala, de marturii pentru care trebuie sa se creeze la un moment dat un cadru oportun de abordare critica. Altfel vom continua sa avem o istorie colportata, mai mult sau mai putin onesta si creditabila, de la un punct incolo, total inoperanta. E nevoie, in primul rind, de o recuperare de context integrator, care sa dea dimensiunea momentelor decisive pentru refacerea memoriei partial scrise a dansului contemporan romanesc. O astfel de recuperare a conceput coregraful Manuel Pelmus in Suprafete, proiect de identificare a spectacolelor si creatorilor-sursa din dansul contemporan in intervalul 1960-1990, cu accent pe ’80. Suprafete e parte din platforma critica reSourcing*, care s-a concentrat pe asamblarea unor retele de cercetare din zone artistice diferite, link-uite pe principiul articularii unui domeniu de „citire” profesionista a culturii contemporane romanesti.
Identitatea si coagularea spectacolelor de dans contemporan intr-un fenomen vizibil, prezenta corpului in „societatea spectacolelor” care defineau frame-ul istoric fragil al anilor ’80 au reprezentat mizele demersului initiat de Manuel Pelmus. Coregraful a elaborat o cercetare-pista de analize ulterioare, o banca de date socio-coregrafice arhivate, intr-o prima faza, sub forma unor interviuri cu practicieni si critici din perioada respectiva. Adina Cezar, Sergiu Anghel (coregrafi ai Companiei CONTEMP), Liana Tugearu (critic de dans), Grigore Constantinescu (critic si profesor la Universitatea Nationala de Muzica), Gheorghe Stanciu (unul dintre creatorii coregrafiilor pentru serbarile omagiale comuniste) au punctat principalele linii de forta – mai mult sau mai putin underground, puternic institutionalizate sau, dimpotriva, cautind mereu supape – intre 1970 si 1990. Asa cum a afirmat Grigore Constantinescu, dansul contemporan nu a aparut ca un protest, ca o reactie concertata de revolta, ci ca o nevoie de schimbare de continut, ca o disociere estetica. Corpul ritualizat festiv, corpul de stadion accesorizat era performatorul cel mai intens mediatizat. In timp ce dansul contemporan isi cauta locatii, corpurile care inchinau ode umpleau ecranele televizoarelor.
Pelmus a oferit contextul de specificitate semnificativa pentru tot ce a insemnat dansul contemporan in anii ’80, pentru modul in care a fost produs si receptat, avind in vedere ca nu avea un mediu propriu de difuzare. Studiul lui are o functie prospectiva si reflexiva: acopera un gol in istoria coregrafiei romanesti, incearca sa traseze anumite linii de continuitate intre creatiile unor coregrafi care si-au marcat perioada, produce un cimp de informare, tatonare si reflectare a unei perioade foarte putin asumate la nivelul cercetarii serioase pe mai multe niveluri. Interviurile devin martorii unei etape rememorate activ de catre cei care i-au trait influentele puternic ideologizate. Spectacolele treceau prin filtrul cenzurii castrante, multe dintre ele nici nu apucau sa fie vazute de public, coregrafii erau intr-o continua cautare de spatii si de alternative care sa le faca posibila existenta de-marginalizata si, atit cit era posibil, legitimata printr-o rupere de sistemul clasic de referinte.
Din 1960 pina in 2005, dansul contemporan a fost un copil infiat
Cea mai importanta calitate a studiului realizat de Manuel Pelmus este baza deschisa de cercetare ulterioara pe care o lanseaza, suprafata de interventie in timp care ne este pusa la dispozitie. Fiecare amanunt devine un punct de pornire pentru sondari care, facute intr-o zona clar delimitata – invatamint, spectacole care au influentat decisiv formarea unor anumiti coregrafi, locuri coagulante pentru cautari estetice de granita, teorii ale receptarii –, dau dimensiunea rolului pe care dansul contemporan il avea atunci. Cine scria in anii ’80 despre dans si cit de aplicat se scria, care erau spatiile unde putea fi vazut dansul contemporan, ce tip de public venea la spectacolele de dans, ce se studia la liceele si la facultatile de specialitate, cit de mult reusise sa se impuna dansul contemporan in comparatie cu artele vizuale sau cu teatrul sint citeva dintre intrebarile puse la bataie.
Studiul lui Pelmus se bazeaza pe o strategie de cercetare-arc, cu multiple surse de interactiune care, de-abia de-acum incolo, necesita o documentare neintrerupta. Suprafete e o cercetare intr-un corpus de cercetari virtuale, care au avut cel mai bun start posibil. Interviurile – harti mobile ale unei perioade vulnerabile social – au documentat inceputul si cursul dansului contemporan romanesc. Si daca stam sa ne gindim ca lipsa unui spatiu personalizat a bintuit istoria acestui domeniu, atunci intelegem de ce aparitia Centrului National al Dansului a fost atit de necesara. Din 1960 pina in 2005, dansul contemporan a fost un copil infiat.
Suprafete a produs un discurs de recuperare a evenimentelor-amprenta dintr-o perioada care-si cauta, pe de o parte, identitatea la nivel estetic, iar pe de alta parte, incerca sa fenteze cenzura epocii.
*Proiectul reuneste un grup independent de artisti si teoreticieni din teatru, dans si arte vizuale (intre care Andreea Dumitru, Manuel Pelmus, Lia Perjovschi, Sebastian Big, Stefan Tiron), fiind coordonat de Asociatia ECUMEST, cu sustinerea Fundatiei ERSTE.