Dar hai sa privim la rece aceste amenintari: iti pun in vedere faptul ca iti voi provoca moartea! Eu te voi omori! Iti voi scurta sederea pe pamint dupa bunul meu plac. Tu nu mai esti (in cazul in care aveai asemenea credinte inocente) la cirma propriului destin… Nu mai trebuie sa-ti faci griji in legatura cu numarul de pachete fumate zilnic, cu mesele regulate, nu mai trebuie sa ai grija de tine, sa-ti menajezi nervii, sanatatea etc. E OK! Te omor eu, direct! Aveai cumva cosmaruri, incercai sa-ti imaginezi lumea in lipsa pretioasei tale persoane? Stai linistit, se va intimpla brusc, cind nu te astepti… Esti ca iepurele aflat in bataia unei pusti ascunse. Ce importanta mai are atunci o biata vulpe care te alearga de 30 de ani, cind luneta e pe tine? Ce importanta mai are, ca sa revenim pe teritoriu mundan, un amarit de salariu?
O amenintare cu moartea nu face altceva decit sa te puna in fata Divinitatii: e un fel de shortcut. Next stop: eternity.
Nu e nimic mai satisfacator decit sa lupti impotriva ignorantei
Dar dintre toate sentimentele pe care ti le inspira prezenta irationala a Divinului, cel mai mult ma intereseaza acela al starii de creatura. Te trezesti catapultat direct dintre termopane, Carrefoururi, rate la banca, limite de creditare intr-un tinut arondat simplicitatii: caci orice are legatura cu Divinitatea e simplu. Ce e mai simplu decit a-ti defini existenta prin supunere? Cel care se supune lui Dumnezeu. Sau, mai curind, cel care se supune Mortii… Ma intreb daca tot ceea ce consideram noi a fi existenta civilizata nu e altceva decit o amnezie autoimpusa, o negare a finalului. Da, stiu ca suna oarecum patetic si fals sapiential (desertaciunea desertaciunilor), insa numai in clipa in care incepi sa intrevezi iminenta (si nu numai, ci chiar probabilitatea) sfirsitului ajungi sa intelegi anumite lucruri, cum ar fi prostia. Propria prostie, dar si pe cea inconjuratoare. Il intelegi foarte bine pe Ivan Ilici, cel de pe ultima suta de metri:
„Ii fulgera prin minte ca ceea ce inainte ii aparuse absolut imposibil, si anume ca el isi traise intreaga viata nu cum ar fi trebuit, ar putea fi adevarat. Ii fulgera prin minte ca incercarile lui, abia observate, de a lupta impotriva a ceea ce oamenii suspusi considerau ca este bine – ca tocmai aceste incercari abia observate, pe care el le alunga acum din minte, puteau fi adevarul, iar restul sa nu fie ceea ce ar fi trebuit. Si serviciul lui, si viata lui atit de bine ticluita, si familia lui, si interesele societatii si ale serviciului – toate acestea sa nu fie ceea ce ar fi trebuit sa fie? Incerca sa apere toate acestea fata de sine insusi. Si deodata simti intreaga inconsistenta a tot ceea ce voia el sa apere. Nu avea ce apara”.
Pe de alta parte, ceea ce ne desparte de Ivan Ilici si de viata lui cea searbada e tocmai constiinta faptului ca facem ceea ce trebuie. Nu e nimic mai satisfacator decit sa lupti impotriva ignorantei (si nimic mai enervant sau mai lipsit de speranta, recunosc): consider ca, intr-o lume in care comunicare inseamna media, iar media independenta nu exista, publicarea unei carti are valoarea greutatii unui tiraj in aur. Lasind la o parte idiotii care vorbesc despre o carte fara a o citi, idiotii care o citesc numai pentru a-si reconfirma opiniile, sau aceia care nu inteleg ceea ce citesc, cred ca lumea nu are decit de cistigat din munca unui functionar despre care se stie prea putin: editorul.
Pentru ce altceva sa lupti intr-o lume ca asta, destul de indepartata de cea mai buna cu putinta?
De cind condamnarea este sinonima formularii unei opinii?
Si, daca tot a venit vorba despre cei care nu citesc, dar au opinii ferme, hai sa trecem putin si prin celebra iesire a Patriarhiei Romane… Aceasta chelie careia ii lipsea tichia de margaritar. M-am intrebat in aceste zile unde au fost trimise comunicatele protestatare ale Patriarhiei atunci cind Ceausescu darima sau muta biserici prin Bucuresti ca pe tabla de sah. M-am gindit la toate dosarele de colaborare care ies si nu mai ies la iveala. Si, oare, celebra lege 489/2006 nu e forma de cenzura medievala? „Biserica condamna”… Condamna ce? Condamna un roman. Un roman pe care nu l-a citit nici un membru al acestei institutii investit de poporul valah cu cea mai mare doza de incredere. Am mai citit pe diverse forumuri cum ca Biserica a exprimat „o opinie”. Opinie? Biserica? De cind condamnarea este sinonima formularii unei opinii? Am opinia ca ar trebui sa arzi pe rug.
Hm, tot vorbeam despre prematur impuscatul. Hai sa ne uitam putin cu atentie, sa dam intr-o parte voalul asta alcatuit din mii de romani care inunda supermarketurile si sa vedem cite-o mama care merge in ajun la brutarie cu fetita si cumpara 200 de grame de prajituri. Sau aceeasi mama care se uita cu jind la copil, in timp ce acesta maninca o prajitura la cofetarie, pentru ca apoi sa linga luna lingurita spre a se alege cu un pic de gust. Sau hai sa mergem la tara, unde muritorii de foame dau ultimii bani preotului. N-ar fi cazul unui comunicat? Al unui protest patriarhal? Sau, Doamne fereste, al unei donatii? Nu de alta, dar, prima oara cind mi-am vazut preotul, in patru ani, a fost chiar in acest Ajun, cind venise sa impuste un leu si pe la mine. Din nefericire a picat intr-un moment prost, chiar dupa celebrul comunicat, lucru care m-a facut sa nu-l primesc in casa.
Si, ca sa inchei cumva legindu-ma de ultima ta epistola, hai sa ni-l imaginam pe Preafericit tragindu-l de mineca pe parintele iconom: Sfinte Parinte n-ai cumva vreun milion pina luni? Am auzit c-au aparut Versetele Satanice…
P.S. Sa analizam data viitoare sintagma Functionarul lui Dumnezeu?