„In loc de a critica, mai bine s-ar fi apucat sa faca ceva de criticat”, ii replica Stamati lui Kogalniceanu in „Albina romaneasca”, suparat foarte de cronica usturatoare, care – mai scria Stamati – voieste „ca cu un ciocan sa inimiceasca toate incercarile patriotilor doritori a produce ceva folositor”. Numai ca Kogalniceanu remarcase bunele intentii ale societatii teatrale, dar, adept al criticilor nepartinitoare, separa intentiile de rezultate, adica planul mare de isprava mica.
Formata din absolventi ai Conservatorului filarmonic-dramatic, la indemnul lui C. Caragiali (dupa cum aflam din editia Daciei literare ingrijita de Maria Platon), Asociatia diletantilor pusese in scena mai multe piese de Negruzzi, Kotzebue, Voltaire, Moliere etc., traduse in romaneste. „Publicul nu lipseste niciodata, aplauzele sint peste masura, insa, la noi, aplauzele, nu sint inca o dovada de bunatatea piesei si de talentul actorilor” – constata Kogalniceanu – iar asta pentru ca „publicul lauda pentru ca este multamit sa aiba si atita, fara ca cea mai mare parte din el sa se intrebe daca teatrul nostru nu s-ar pute imbunatati si mai mult”. Urmau constatari acide, cu atit mai insuportabile cu cit erau rostite intr-o epoca in care simtul critic abia se forma. Kogalniceanu nu se ferea insa a spune cu franchete ca „piesele sint rau alese, sfisiete si rau intocmite”, „jocul actorilor, de nu a tuturor, sigur a celor mai multi este prost”, iar costumele „se infatosaza pe scena in tot ridicolul lor”, facind sa se intilneasca in acelasi spectacol „oameni despartiti prin veacuri intregi”. Asa s-a intimplat in „Vicleniile lui Scapin”, unde stateau alaturi „un husar din timpul lui Napoleon, un muscadin din vremea lui Moliere si o cocheta din zilele noastre”. Laudind jocul actoricesc „patetic si plin de adevar” al lui C. Caragiali, initiatorul societatii teatrale amintite, Kogalniceanu l-ar fi dorit, totusi, „mai mult natural”, cu „mai putina sintimentalitate”. Doar constientizindu-si lipsurile si dind dovada de abnegatie si „interes de slava”, teatrul avea sanse sa infloreasca, spunea Kogalniceanu. Iar atunci, „scena romaneasca va fi arta, iar nu papuserie”.