Olga Rinke s-a născut în Breslau, în Silezia, pe vremea când orașul făcea parte din Imperiul German. Familia e săracă (tatăl – docher, mama – spălătoreasă) și se înghesuie în două camere cu toaleta pe casa scărilor într-una din multele case de raport ale vremurilor. Apoi, ca și cum sărăcia n-ar fi fost de-ajuns, părinții se îmbolnăvesc de tifos exantematic și mor unul după celălalt, iar Olga e luată și crescută de bunica din partea tatălui.
Doar că bunica nu o place deloc. Nu fusese de acord ca băiatul ei să se căsătorească c-o imigrantă (chiar dacă vorbea fluent limba germană), ba să mai aibă și un copil cu ea care să fie numit tot așa. Bunica ține la germanitatea familiei, așa că, atunci când o duce pe Olga în Pomerania, vrea să-i schimbe și numele, însă copilul refuză. Din cauza asta, și din multe altele, cele două nu se vor înțelege toată viața. Dacă ar fi crescut-o vecina vorbăreață care o învățase să scrie și să citească pe când locuia în Breslau și încă nu mersese la școală, viața ar fi fost cu siguranță mult mai frumoasă.
Herbert a crescut într-o casă cu trei etaje și două poduri, băiatul celei mai bogate familii din satul natal, deținătoare a unei fabrici de zahăr și a unei distilerii. Când cumpărase moșia de la un nobil scăpătat, bătrânul Schröder, bunicul lui Herbert, sperase că într-o bună zi va fi înnobilat, speranță transmisă și fiului său, erou în bătălia de la Gravelotte, din 1870, care primise, ce-i drept, Crucea de Fier pentru curajul său, dar bunăvoința împăratului se oprise aici. Mai târziu, Herbert va pune o cratimă numelui de familie adăugându-i și denumirea moșiei, „pentru că nu voia să fie un Schröder printre mulți alții“.
Dragostea nu-i va deraia de la proiectele lor
La vârsta de trei ani, Herbert începe să alerge, pasiune care-l va însoți toată viața. La șapte ani primește în dar un border collie care să-l însoțească în deplasările sale. Herbert are și o soră mai mică, Viktoria, care, asemenea fratelui, este înzestrată cu „acea neînfricare trufașă a celor care n-au de înfruntat nici o suferință în viață și nici n-au motive să se teamă de așa ceva“.
Chiar dacă și-ar putea primi educația doar în particular, Herbert și Viktoria sunt trimiși și la școală din sat, împreună cu ceilalți copii, mai puțin sau deloc înstăriți. Aici o vor cunoaște pe Olga cu care, paradoxal, se vor împrieteni, Herbert mai mult decât Viktoria; după plecarea acesteia la pensionul de fete din Königsberg, tânărul să realizeze că prietenia s-a transformat în dragoste.
Dar dragostea nu-i va deraia de la proiectele lor. Olga e ambițioasă și vrea să meargă la seminarul pedagogic de la Posen, în ideea că într-o zi va deveni învățătoare. Pentru asta se pregătește de una singură, căci nimeni din sat nu vede la ce i-ar folosi o educație superioară. Herbert o vizitează în pădure, unde fata se refugiază adesea ca să scape de cicăleala bunică-sii și nu numai. Lui Herbert nu-i stă capul la învățat.
Proiectul lui, neclar deocamdată, este mai vast. El își dorește să lase totul în urmă. Se entuziasmează când citește despre inginerii care plănuiesc să construiască o mașină cu care oamenii să poată zbura, dar este entuziasmat și de trăsăturile Olgăi pe care le admiră în voie, stând lângă ea, în iarbă, în timp ce aceasta învață.
Olga a devenit între timp învățătoare
Păcat că Viktoria s-a îndepărtat de Olga. Vorbește numai cu dispreț despre ea, nu dă doi bani când aude că vrea să devină învățătoare, pentru ea Olga e doar o poloneză cu nasul pe sus, care nici măcar nu știe „cum să se poarte și să se îmbrace“. Bineînțeles, Herbert nu e de acord cu ea, chiar dacă și el crede „în frumusețea raselor pure“, în supraom, „care evoluează simultan în măreție, profunzime și ferocitate“.
Anul 1900 este sărbătorit în sat printr-un mare și frumos foc de artificii. Oamenii sunt optimiști, Germania a dobândit o nouă colonie, Samoa, în Pacific, viitorul sună promițător, Herbert și Olga se țin de mână în văzul tuturor și în dezaprobarea mută a majorității. Apoi Olga este admisă la seminarul pedagogic de stat din Posen, iar Herbert intră în regimentul de gardă, după un examen de bacalaureat luat cam la limită.
Mai trec câțiva ani. Olga a devenit între timp învățătoare, repartizată chiar la școala din sat, unde învățase, în timp ce Herbert s-a înrolat voluntar în trupele coloniale din Africa de Sud-Vest Germană. În ultima permisie înainte de îmbarcare, după ce trei ani își făcuseră curte, cei doi reușesc în sfârșit să-și consume relația. Olga va rămâne însărcinată. Fără să-i sufle o vorbă tatălui despre asta, ea va naște un băiețel pe care-l va numi Eik. Deși își va vedea copilul de mai multe ori, Herbert nu va ști niciodată că-i al lui.
În timp ce Herbert contribuie la decimarea sau, după caz, „relocarea“ populației Herero, Olga este transferată din Posen într-un sat la nord de Tilsit, tocmai în Prusia răsăriteană. „Binefăcătoarea“ ei e chiar Viktoria, care o dorește cât mai departe de fratele ei.
Părinții îl vor însurat cu o orfană
Herbert și Olga încep să-și scrie. Herbert îi spune că-i plac peisajele și clima din Africa, în schimb negrii „sunt un neam de oameni aflat încă pe cea mai de jos treaptă culturală, căruia îi lipsesc cele mai înalte și mai alese însușiri ale noastre, precum hărnicia, recunoștința, compasiunea și, în general, tot ce ține de ideal. Chiar dacă s-ar educa la suprafață, sufletele lor n-ar ține pasul. În caz că ar învinge, s-ar petrece un regres cumplit în existența civilizată a popoarelor“. Herbert nu e conștient de rasismul său. Dacă Olga i-ar imputa asta, pur și simplu n-ar înțelege care-i problema.
Ce-i drept, nu pricepe ce caută Herbert atât de departe de casă, de ce-i trebuie lui Africa, când o are pe ea, dar e bucuroasă când, în cele din urmă, el se întoarce acasă nevătămat, după doi ani de absență. I-l arată pe Eik, care e crescut de o altă familie din sat, îi spune în timp ce amândoi se uită la el cum se joacă: „așa mi te închipui când erai mic“, dar Herbert nu pricepe aluzia. Gândurile lui sunt deja în altă parte. Părinții îl vor însurat cu o orfană, moștenitoare a unei fabrici de zahăr, Olga l-ar vrea însurat cu ea, el în schimb se vede tot timpul alergând. La propriu, dar mai ales la figurat.
Așa că își ia din nou tălpășița, mai întâi în Argentina – Córdoba, Tucumán, Karelia, apoi în Brazilia, Siberia, peninsula Kamceatka, nu toate odată, ci pe rând, cu întoarceri acasă între o escapadă și alta, timp în care se vede cu Olga și refuză cu încăpățânare să accepte să preia afacerea familiei, în timp ce familia refuză cu încăpățânare s-o accepte pe Olga ca fiind ceea ce este. N-o va accepta, de altfel, niciodată.
În 1910 Herbert susține o conferință despre misiunea Germaniei în Arctica în fața Societății Naționale de Geografie din Tilsit. Are succes. Le spune celor veniți să-l asculte că, de exemplu, coasta siberiană a bazinului arctic e prost realizată, că Pasajul de Nord-Est necesită străbătut, că sunt o mulțime de lucruri de făcut acolo, iar el e dispus să le facă, doar că are nevoie de sprijin financiar pentru o asemenea întreprindere. Cine ar fi dispus să-l ajute? La mijloc se află mândria Germaniei, prestigiul ei în lume, nu uită să precizeze. Nu îi este ușor, dar până la urmă găsește niște oameni dispuși să-l finanțeze.
Și nimic n-a mai fost ca odinioară
Ținta îi este Nordaustlandet, o insulă din arhipelagul Spitzbergen, pe care Herbert vrea s-o traverseze înainte de începerea iernii, așa că la sfârșitul lui iulie 1913 pleacă din nou, puțin cam târziu pentru asemenea gen de incursiune, de fapt o pre-expediție, ca un fel de repetiție (și reclamă cu scopul strângerii de fonduri) pentru expediția principală. Este încrezător că va reuși. Nu se va mai întoarce de-acolo niciodată.
Olga nu se va obișnui decât foarte greu cu gândul morții lui. La început a fost optimistă, nici nu prea ar fi avut motive să nu fie. Se mai întâmplase și înainte ca exploratorii să fie găsiți în viață după mai multe luni chiar. Expedițiile de salvare au fost numeroase, una norvegiană, prima, apoi alte câteva germane. Până la urmă doi membri ai expediției chiar au fost găsiți în viață, dar nici unul nu era Herbert. Apoi Austria a declarat război Serbiei, Germania a declarat război Rusiei – și nimic n-a mai fost ca odinioară. Și poate cu atâtea alte morți în jurul ei, Olgăi i-a fost mai ușor să accepte și moartea lui Herbert.
A continuat să-i scrie o vreme, la început des, când încă mai spera că el îi va citi într-o bună zi scrisorile, apoi mai rar, din ce în ce mai rar când și-a dat seama cum stăteau de fapt lucrurile, dar nici atunci nu s-a oprit din scris întru totul. Ultima scrisoare pe care o putem citi datează din 1971, penultima din 1956, antepenultima din 1939. Cele mai multe sunt însă din anii 1914 și 1915, când încă nu-și pierduse cu totul speranța. A continuat de asemenea să predea, la aceeași școală unde a predat toată viața, până ce, în 1923, s-a trezit că satul urma de-acum să facă parte din Lituania.
Anii trecuseră pe nesimțite, iar Eik nu mai era un copil. De fapt, plecase tocmai la Berlin, ca să facă facultatea acolo, o terminase și acum era arhitect, proiecta clădiri și nu doar în Germania – o dată Olga l-a vizitat chiar la Roma, unde cunoscuse cu o evreică, cu care Olga spera că se va căsători la un moment dat, pentru că ei îi plăcea de fată. Dar în 1936, nitam-nisam, Eik s-a înscris în NSDAP și SS, a plecat din Roma și a început să vorbească despre spațiul vital și „transformarea mizeriei slave în splendoare germană“.
Războiul a ajuns în satul Olgăi
Olga nu l-a înțeles. Respinsese de la bun început național-socialismul, ce voia să facă o Germanie prea mare, și nu oricum, ci recurgând probabil din nou la război.
Apoi, dintr-o dată, după o noapte cu febră puternică, Olga s-a trezit a doua zi dimineață că nu mai aude. Medicul a încercat să facă tot ce știa el că trebuie făcut, dar Olga surzise de-a binelea și, surzind, n-a mai putut să predea. Avea 53 de ani la momentul acela. Administrația școlii oricum voia să scape de ea, nu se mai potrivea noilor vremuri. Așa că s-a mutat înapoi la Breslau, unde a făcut școala de surzi, și după aceea într-un sat de lângă Breslau, devenind cusătoreasă. Și într-un fel „era bucuroasă că nu mai auzea difuzoarele“. Odată cu naziștii, lumea devenise prea zgomotoasă, toată ziua plină de discursuri, marșuri și apeluri.
Războiul a ajuns în satul Olgăi de-abia în 1945. Oamenilor li s-a spus că trebuie să plece, toți sătenii urmau să fie evacuați. Nu mult după ce se pusese în mișcare, trenul în care se aflau a fost bombardat și uite așa Olga s-a pomenit că restul drumului trebuie să-l facă pe jos. Afară era frig și începuse să ningă, unde mai pui că bătea și-un vânt strașnic. Unii oameni n-au mai putut înainta și s-au oprit, fiecare acolo unde l-a prins sfârșeala. Olga citise despre cum „ostenești în zăpadă, te așezi, te sprijini de-un copac, te odihnești puțin, nu mai simți frigul și adormi“. Nu era o moarte urâtă, își spuse, după care își aminti de Herbert și se gândi că așa probabil murise și el și gândul acesta o înfurie, chiar și după atâta timp, și atunci hotărî că nu voia să sfârșească ca el. Așa că a mers mai departe și într-un final a ajuns în orășelul Neckar, care nu fusese bombardat, și acolo s-a stabilit.
Într-o zi, la scurt timp după ce primise o cămăruță undeva în oraș, a trecut pe lângă un studio fotografic și a intrat pur și simplu. „Fotografia ne arată o femeie impunătoare, cu un chip limpede, deschis, cu riduri doar în jurul ochilor și dinspre nări spre colțurile gurii, cu o privire concentrată și o gură hotărâtă. (…) Nu e rezemată și nu se sprijină de nimic, stă pur și simplu așa, mâna dreaptă e coborâtă, iar cea stângă și-o ține la piept într-un gest maiestuos. Nici o încordare sau inhibiție, nimic de pe chipul sau din atitudinea ei nu trădează faptul că e surdă.“ Va rămâne așa toată viața, demnă, mândră, ascunzându-și cu abilitate vulnerabilitățile, atât pe cele fizice, cât și pe cele emoționale, cosând, citind și mai ales povestind despre Herbert al ei și visele sale neroade.
Devenim martorii istoriei Germaniei secolului XX
Olga este un roman emoționant și profund, scris într-un stil accesibil, dar care necesită totala implicare a cititorului pentru a fi înțeles așa cum se cuvine, o carte care-și păstrează misterele până la ultima pagină (cine este de fapt naratorul, cel care și-a petrecut atât de mult timp lângă Olga când aceasta a început să lucreze pentru familia acestuia nu vom afla decât la final) și nu degeaba, căci vor exista câteva surprize majore.
Însoțind-o pe Olga în drumul ei narativ, devenim martorii istoriei Germaniei secolului XX, începând cu genocidul din Namibia, trecând prin traumele Primului Război Mondial, continuând cu Holocaustul din al Doilea și terminând cu Germania de Vest postbelică, o țară profund traumatizată de propriu-i trecut, în care nimeni nu vrea să vorbească despre ce s-a întâmplat, de parcă, dacă n-ar vorbi, ar face cumva trecutul să nu mai existe, dar și a istorioarelor de tot felul.
Aflăm de exemplu că viața nu e nimic altceva decât „un lanț de pierderi“, că „omul sociabil trăiește în prezent, cel singuratic în trecut“, că „cine moralizează vrea ca lucrurile să fie mari și, totodată, să se simtă confortabil. Însă nimeni nu e atât de mare pe cât moralizează, iar morala nu este confortabilă“, dar și că „am făcut economii și în curând o să am destui bani ca să-mi cumpăr fie o bicicletă la mâna a doua, fie un pian la mâna a doua“.
Însoțind-o pe Olga, ne dăm seama că drumul ei a fost de la bun început cel rezervat victimei, marginalei prin definiție, dar chiar și așa, ea se încăpățânează să-și sfideze destinul pentru a deveni altceva, altcineva. Și reușește. Poate nu așa cum visase cândva, dar reușește. Prin propriile-i forțe, dorindu-și mai mult de la viață când alții îi spun că viața e doar atât, iar alteori, când situația o impune, mulțumindu-se cu foarte puțin.
Putem spune astfel că, prin Olga, Bernhard Schlink ne propune versiunea unei Germanii alternative, o Germanie care n-a existat niciodată la nivelul discursului oficial (exceptând poate momentul de față), o Germanie mândră, dar nu agresivă, demnă, dar nu nerealistă, naivă uneori, dar fără să cadă în iresponsabilitate, furioasă, dar regăsindu-și la timp stăpânirea de sine, o Germanie a compasiunii și compromisului, care a existat mereu în plan secund, ignorată în cea mai mare parte a timpului și luată în seamă abia atunci când era deja prea târziu. O Germanie care, dacă ar fi fost lăsată să se exprime, ar fi făcut mult bine, și ei înseși, dar și nouă, tuturor.
Bernhard Schlink, Olga, traducere și note de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2019