„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Text, timp și teritoriu. Redescifrarea culturii evreiești, de Jeremy Schonfield, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Evreii nu urmăresc activ să-și facă prozeliți din mai multe motive, cel puțin nu din Antichitate, când acest demers era des întâlnit. Un exemplu timpuriu de prozelitism iudaic forțat a fost cel al edomiților conduși de Ioannes Hyrcanus spre sfârșitul secolului al II-lea î.e.n., în urma căruia familia lui Irod a trecut la iudaism. Convertirea aparent de bunăvoie a conducătorilor khazarilor în secolul al VIII-lea e.n. este un alt exemplu. Un posibil motiv care i-a determinat pe evrei să nu mai facă prozelitism este faptul că, întrucât erau exceptați de la anumite aspecte ale cultului Imperiului Roman din respect pentru monoteismul lor, disidenții căutau să li se alăture. Aceasta a dus la o interzicere oficială a convertirii, care i-a descurajat pe evrei să mai accepte convertiți și, în cele din urmă, să descurajeze convertirea. Un alt factor poate fi faptul că creștinii, care căutau să atragă convertiți, au interzis convertirea la iudaism pentru a-și păstra numărul. În epoca modernă, cei care se convertesc la iudaism sunt depășiți numeric de evreii care părăsesc comunitatea doar din cauză că pierd contactul cu narațiunile sacre evreiești și, în cele din urmă, legăturile cu comunitatea.
Având în vedere convertirea, alături de faptul că evreii s-au căsătorit cu non-evrei oriunde au trăit – recunoscut prin transmiterea identității evreiești pe linie maternă –, putem exclude teoria conform căreia evreii sunt o „rasă“. Uneori pot fi recunoscute trăsături fizice evreiești distincte, ușor diferite de cele ale societății-gazdă. Însă acestea nu sunt foarte asemănătoare între ele, fapt care sugerează descendența din mai multe grupuri străvechi care își spuneau probabil „evrei“.
De asemenea, descrierea entității evreiești drept „națiune“ este problematică întrucât presupune extinderea definiției uzuale a termenului dincolo de utilitate. Evreii trăiesc în diverse locuri pe toate continentele, iar unele dintre comunitățile mai vechi sunt greu de diferențiat etnic de societățile-gazdă. E clar că s-au dezvoltat autonom, adoptând obiceiuri și multe alte lucruri de la societățile din jur, inclusiv limba dominantă, deși multe comunități obișnuiau să o scrie cu caractere ebraice, îmbogățind-o cu termeni ebraici și aramaici. Diferențele dintre evreii din Yemen, de pildă, și cei din statele baltice sunt atât de mari, încât e greu să-i considerăm parte a unei națiuni, dacă înțelegem termenul în sensul de oameni care locuiesc pe același teritoriu și au o istorie comună. Din punct de vedere religios, grupurile de evrei respectă în general un model similar de credință și practici, bazat pe un stil de viață ritualic conturat de autorități rabinice. Însă, cel puțin pentru cei din afară, poate părea că membrii fiecărui grup arată și se comportă foarte diferit.
Dacă nu putem defini cultura evreiască în termeni de unitate rasială sau națională, ar putea fi mai util să ne concentrăm asupra narațiunilor comune. Am văzut deja că, întrucât identitatea de grup a evreilor nu este definită în principal prin subscrierea la un sistem de credințe, asemănarea cu o confesiune religioasă precum creștinismul este redusă. Nu există o declarație comun acceptată a unei mărturisiri de credință iudaice, iar versiunea întâlnită cel mai des are forma unui imn cu rimă de la începutul secolului al XIV-lea intitulat Yigdal, îndrăgit mai degrabă pentru melodia sa decât pentru ce spune. Însă mulți evrei au în comun perspective asupra lumii, deși subscrierea la aceste credințe nu asigură în sine mântuirea (ca în cazul creștinismului) și nici necredința nu duce la excluderea din societatea iudaică. Excomunicarea filosofului Benedict Spinoza (1632-1677) de către comunitatea evreilor din Amsterdam este o excepție în istoria evreilor. Dar, chiar dacă identitatea evreiască e determinată de comportament, și nu de crez, se poate susține totuși că la baza comportamentului stau credințele. Totodată însă, unii evrei încalcă ostentativ moduri de comportament tradiționale fără să-și piardă identitatea. Disidența ostentativă este o formă familiară prin care evreii se raportează la religia lor, deși e aproape imposibil să fie transmisă generațiilor viitoare, astfel că tinde să fie un gest final al afilierii evreiești.
Deoarece comportamentul trebuie să fie susținut de credință într-o formă sau alta, chiar dacă doar prin acceptarea afirmației că anumite narațiuni – în principiu, biblice – au o importanță primară, trebuie să ne gândim care ar putea fi acele credințe comune. Principala credință, sau poate principalul element narativ, este că există un singur Dumnezeu, cu care evreii au o relație aparte, a cărui influență poate fi văzută în istorie și care va mântui în cele din urmă lumea. În acest cadru de referință fundamental există o diversitate surprinzătoare. Eshatologia – modul în care sunt imaginate „ultimele lucruri“ – variază în funcție de perioadă și loc și reflectă circumstanțele istorice.
CARTEA
Jeremy Schonfield oferă o nouă perspectivă asupra culturii ebraice, axată pe modul în care au fost percepute textul, timpul și teritoriul în ritualurile și gândirea iudaice de la începuturi până în prezent. Analizând textele liturgice, cartea de rugăciuni și calendarul sărbătorilor ebraice, autorul arată că, deși memoria colectivă evreiască are un caracter sacru, ea este în același timp conectată cu realitatea trăită.
„Dacă «teritoriul», în absența elementului fizic, se confundă metaforic cu însăși Torah, «timpul» – și deci «istoria» – are altă valoare, care se revendică exclusiv de la narațiunea subsumată Pentateuhului. «Istoria» evreilor, așa cum o înțelegem astăzi – ca scriere despre trecut sau ca istoriografie –, e mult mai nouă decât interpretarea rabinică a «timpului» și este exclusiv produsul Iluminismului, cumva sincronă cu istoriografia modernă europeană (adică creștină). Trecutul este o paradigmă a identității și despre aceasta este vorba în rândurile pe care vi le punem astăzi în față.“ (Mihai-Răzvan Ungureanu)
AUTORUL
JEREMY SCHONFIELD predă studii ebraice de la mijlocul anilor 1980. În prezent este fellow la Oxford Centre for Hebrew and Jewish Studies, John Rayner Reader in Liturgy la Leo Baeck College din Londra și visiting lecturer la Geiger Kolleg, Berlin. Este editor la „Jewish Historical Studies“, a mai publicat Undercurrents of Jewish Liturgy (2006) și a contribuit la publicarea ediției facsimilate a unui manuscris medieval sefard cu anluminuri, The Brother Haggadah (2016).