Misterul s-a risipit imediat, Mircea Ivanescu marturisindu-ne, cu o lumina amuzata in ochi, totodata cerindu-si scuze, ca drumul e construit anume pentru pisici… ca sa nu-si murdareasca labutele…
Drept care toti trei, abia sositi, ne-am dus, ocrotiti de intuneric, sa mai gasim marmora (tocmai se demolase o casa alaturi) ca sa completam cararea aceea atit de speciala… „calea regala” a motanilor… In casa ramasesera sotiile celor doi poeti, Stela si Marina… Aventura a avut un final fericit. Nu ne-a vazut nimeni! Ciudat insa, in odaia vasta, pe o noptiera, era o singura carte, primul volum din Proust in Pleiade… ar fi urmat sa-l traduca… Mult mai tirziu, dupa ani de zile, intr-o dupa-amiaza, la Dolhasca, m-am trezit ca-mi bat la usa Mihai Ursachi si Mircea Ivanescu. Surpriza enorma! A fost o vizita de pomina!!! Nimerisera cu greu Dolhasca. Mi-au aratat un teanc urias de bilete de tren, colorate frumos; ori treceau de Dolhasca si coborau la Veresti, ori, in sens invers, ajungeau la Pascani, depasind sistematic Dolhasca. La mine, lucrurile s-au precipitat cind Misu, vazindu-l pe Scamosila, motanul meu siamez, a inceput sa povesteasca cum tatal sau, militar, enervindu-se pe maica-sa, scotea sabia si taia cite o pisica in doua…
Cred ca inventa, insa Mircea Ivanescu, oripilat, si-a luat pardesiul saracacios si-o geanta uriasa (lucra deja la Transilvania…) si, pur si simplu, a fugit pe linia ferata spre gara… Parca il vad si acum: micut, cu ochelarii cu lentile groase, sarind neindeminatic din traversa in traversa. Am incercat sa-l opresc, sa-i explic ca nu eu, gazda, i-am insultat dragostea lui deja celebra pentru pisici… A ramas neinduplecat… Se intunecase afara. Disparea in salturile acelea de-o stingacie de vis rautacios… L-am gasit linga gara, odihnindu-se pe postamentul unei statui reprezentind un soldat care, intr-o mina, tinea o pusca cu baioneta, cu cealalta ocrotindu-si burta sfisiata de gloantele inamice… Acum se rusina de gestul lui cam intempestiv… Si tot brusc, amindoi, au alergat pe peron, s-au suit in primul tren ce-a oprit… si au plecat… Anul trecut, in Sibiu fiind, am vorbit la telefon… S-a bucurat, urma sa mergem, Ion Muresan si cu mine, sa-l vedem… Dar astea sint intimplari „a vietii de om”, vorba lui Bacovia… Mircea Ivanescu este un foarte mare poet, reusind sa creeze o adevarata directie in poezia noastra… Cartile de versuri, multe, mi-au incurajat mereu sufletul spre geana aceea de zare visata de orice scriitor… Si parca, in timp, poezia ii capata o si mai hranace greutate.
Majoritatea poetilor tineri merg pe drumul inaugurat de el. Faptul ca se vorbeste intruna despre premiul Nobel in preajma numelui sau este evident de indreptatit. Si a tradus imens. Un om de aleasa, incredibila cultura. Cum sa-i multumesc ca datorita lui am citit Kafka (mai ales Corespondenta, absolut fascinanta, si Jurnalul), Faulkner, Joyce, Musil… si atiti alti autori minunati? Imi dau seama ca, iata!, dinsul cumva si-a multiplicat creatia prin traduceri. Fenomenul Mopete! Se cuvine sa ne inclinam adinc si afectuos in fata lui Mircea Ivanescu si sa-i dorim sanatate si liniste sufleteasca… in izolarea lui dureroasa si superba…