Cind toata lumea, vazind starea jalnica in care a ajuns Alesul, pune cruce destinului sau, cel cazut se ridica si deschide ochii spre El, pronuntind tare, sa fie auzit de cit mai multi: Multumescu-ti, Doamne, ca nu m-ai parasit!
(Asta e tot ce poate zice un om, dupa ce tulburatoarea intrebare – Eli, Eli, lama sabahtani? – a Omului, Cel nascut din femeie, a strabatut secolii si ne lumineaza-n intuneric…)
Eric Clapton n-a cazut suficient de jos, ca sa se ridice apoi spasit, singular si proeminent in sinul vreunei biserici multimediate, de unde sa dea lectii de crestinism publicului incredul. De patit, a patit-o destul, fie cind era dependent de stupefiante, fie cind bea pina uita de nevasta prietenului, cea cu care s-a si casatorit intr-un final tragic. N-a devenit ceea ce in romaneste se cheama bisericos. A contribuit, cred, la asemenea atitudine firea de englez sceptic, dotat cu simtul relativitatii si-al umorului. Facind parte mai degraba din high-life-ul mondial decit din rindul artistilor populari, Clapton nu umbla cu fite si nu practica stilul scortos, impenetrabil, intangibil. Volubilitatea ce-o degaja in interviuri si-n concerte, invitatiile acceptate pe discurile colegilor sau la spectacolele altora mi se par dovezi ale unei generozitati fara ipocrizie. Dar si altfel se vede firea buna a artistului, anume in felul cum cinta el la chitara: cald, luminos, placut, fara sa fie lesios, fara asperitati de rocker (gen Jimmy Page), fara subtilitati de menestrel (gen Ritchie Blackmore). Sigur, nu e comparabil cu Hendrix, cu Steve Vai sau alt virtuoz al grifului. Pe Clapton nu-l asculti pentru inovatie, dexteritate, gratuitati sau artificii de uimit specialistii. Pe Eric (si-ar trebui sa pot reproduce tonul lui Alexis Korner cind ii pronunta numele!…) il inviti pe platanul player-ului ca sa te bucuri, ca sa te revigorezi, cind vrei sa-ti adoarma iubita in brate ori cind te rogi (intermediat) Celui de sus. La drept vorbind, habar n-am daca omul – Clapton adica – intelege impactul meseriei de chitarist, pe care-o face cum putini reusesc. Si nu cred ca asta il preocupa intr-un fel sau altul cind inregistreaza o piesa, un spectacol. Eric nu se numara printre muzicienii care, amagiti de succes, incep sa delireze cum ca ei merg pe ape, ca Iisus!
As fi vrut de sarbatori sa va recomand un disc al lui Clapton, poate nu pica rau alaturi de bunatatile sezonului. Dar pe care? Dintr-o cariera ce dureaza de peste patru decenii, fara capodopere, dar cu stacheta foarte ridicata, greu de ales unul. Nici macar o antologie Best of… nu umple pretentia unei „recomandari”. Eu am obiceiul cronofag sa ascult aproape complet un artist de calibrul lui Clapton. Cind se asaza neaua pe strada si-n suflet, am sentimentul de Backless (Tusla Time o fredonam in anii ’80 ca sa uit unde traiesc), de Slowhand (ce bucurie re-masterul 5.1!), ma plimb pe 461 Ocean Boulevard, trec pe la Budokan – Just One Night – si pe la Rainbow Theatre, poposesc la bar – No Reason To Cry –, arunc Money & Cigarettes From The Cradle, si-n fine, Pilgrim obosit, ajung Back Home…