Noul set de cinci DVD-uri, Lucerna Festival Orchestra. The First 5 Years Claudio Abbado (EuroArts 2007) o demonstreaza cu prisosinta.
Setul include, cu doua exceptii cred, toate programele prezentate de Orchestra lui Abbado la Festivalul de la Lucerna pina in 2006: Debussy, Suita din Martiriul Sfintului Sebastian si cele trei schite simfonice Marea, Mahler, Simfoniile a 5-a si a 6-a, Bruckner, Simfonia a 7-a, Beethoven, Concertul pentru pian si orchestra No. 3, interpretat de Alfred Brendel si No. 4, cu Maurizio Pollini. Consistenta si implicit interesul setului omagial ma dispenseaza de orice comentarii despre programul ales de Abbado. Foarte putine din multele DVD-uri muzicale ale anului trecut au calitatea celui pe care vi-l semnalez.
Explicatia calitatii exceptionale a orchestrei nu este nici un secret. Osatura noii orchestre a celui mai important festival elvetian o formeaza tinerii muzicieni din Orchestra de camera Gustav Mahler, un „produs” exclusiv Abbado. Lor li s-au alaturat prieteni de marca ai dirijorului, cum sint violonistii Kolja Blacher si Renaud Capucon, altistul Diemut Poppen, violoncelista Natalia Gutman sau membri ai quartetului Alban Berg. Si mai important, sefii de pupitre sint muzicienii cvartetului Hagen si cei ai Septetului de suflatori ai Filarmonicii din Berlin, ansamblul condus de clarinetista Sabine Meyer. O societate muzicala de prieteni, intr-o armonie perfecta cu dirijorul si, ceea ce se spune mai putin, o societate de instrumente de prima mina, dat fiind numerosii solisti internationali pe care ii include orchestra.
Documentarul despre Festivalul de la Lucerna, ce completeaza setul, explica si faptul ca Abbado nu a mers pe un teren total necunoscut. Pentru Arturo Toscanini, considerat intemeietorul festivalului, a fost reunita in 1938 o orchestra in care sefii de pupitre ai coardelor erau membrii unui celebru cvartet interbelic, Busch. Concertul inaugural s-a desfasurat la 25 august 1938, Tribschen, la periferia Lucernei, in fata vilei lui Wagner, unde compozitorul a compus Idila Siegfried pentru sotia sa Cosima, la aniversarea zilei lor de casatorie.
Toscanini evoca deja in aprilie 1938, intr-o scrisoare catre amanta sa, Ada Mainardi, oferta ce-i fusese facuta de orasul Lucerna si schita un posibil program ce ar fi inclus pe linga Idila, o simfonie de tinerete a lui Mozart si Septetul lui Beethoven. „Pina aici, totul e bine: exista o anume poezie in ideea acestui concert, intr-un asemenea loc; dar nu e suficient, bunul elvetian vrea sa exploateze ceva, acel animal rar, Maestro Toscanini si imediat propun si un concert cu o mare orchestra, idee fata de care sovai, ba mai degraba sint rebel.” In iulie, Toscanini, preciza programul, Uvertura la Scara de matase a lui Rossini, Simfonia in sol minor de Mozart („pe care Wagner o iubise atita”), Preludiul la actul al 3-lea din Maestri cintareti si Simfonia a 2-a de Beethoven. „Busch sint maniaci”, adauga Toscanini, fiindca vroiau sa repete un repertoriu pe care il stiau deja prea bine. Iar la inceputul lui august, dirijorul ii scria din nou Adei despre cvartetul Busch: „Asta e o alta familie pe care o invidiez! Traiesc pentru ei si muzica. Nu au in ei infernul pe care il traiesc eu. Dumnezeu sa-i tina vesnic in pacea lor de invidiat!… „Toscanini era mai putin preocupat in acel moment de Lucerna, gindurile lui indreptindu-se spre Festivalul de la Salzburg, cazut in miinile nazistilor. Dupa ce refuzase sa conduca in fata lui Hitler, spectacolele lui, noua productie cu Tannhauser, Fidelio si Falstaff, fusesera preluate de alti dirijori, Knappertsbusch si Vittorio Gui. Reactia lui: „am auzit la radio un act din Tannhauser, transmis de la Salzburg. O oroare! O obscenitate!”.
Odata razboiul inceput, Festivalul de la Lucerna avea sa continuie fara Toscanini, iar in 1942 Ernest Ansermet forma cu muzicieni elvetieni orchestra ce avea sa devina a festivalului. O orchestra in primul deceniu de mina intii, dar prost platita, ce avea sa decada in anii 1950-’60, in ciuda unor mari dirijori veniti la pupitrul ei, si care avea sa fie ulterior desfiintata in anii ’90.
Claudio Abbado a reaprins flacara si a inscris un nou capitol glorios in lumea festivalului elvetian. Pentru cita vreme, dat fiind boala grea de care sufera maes-trul italian, este insa greu de spus.