Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul O căsnicie americană, de Tayari Jones, traducere din limba engleză de Iulia Anania, care va apărea în curând în colecția „Biblioteca Polirom. Actual“ al Editurii Polirom.

– Fragment –

După ce, în cele din urmă, Celestial a dispărut, Roy a zis:

— Cum spuneam. Lumea-i plină de femei, mai ales Atlanta. Ești negru, angajat, heterosexual, nu ești la închisoare și-ți plac surorile. Ai toate avantajele în rahatul ăsta. Dar a trebuit să te iei de nevastă-mea. Asta a fost lipsă de respect față de mine ca om. Lipsă de respect pentru lucrurile prin care treceam, prin care trecem toți în țara asta. Celestial era femeia mea. Știai asta. La naiba, tu ne-ai făcut cunoștință.

Se oprise în fața mea, cu vocea nu neapărat ridicată, ci mai adâncă.

— Ce, era doar convenabil? Ai vrut o păsărică din vecini, ca să nu te mai ostenești să te urci în mașină?

Acum m-am ridicat eu, pentru că există unele cuvinte pe care un bărbat nu le poate asculta stând jos. Când m-am ridicat, mă aștepta și și-a împins pieptul într-al meu.

— Dă-te din fața mea, Roy.

— Zi-mi, a spus. Zi-mi de ce-ai făcut-o.

— De ce-am făcut ce?

— De ce mi-ai furat nevasta. Ar fi trebuit s-o lași în pace. Era singură – în regulă, dar tu nu erai. Chiar dacă s-ar fi aruncat pe tine, ai fi putut să te dai la o parte.

— Ce ți-e așa de greu să în­țelegi?

— Ăsta-i un căcat, a spus Roy. Știai că-i nevasta mea înainte să te ia flama. Ai văzut oportunitatea și-ai profitat de ea. Atâta timp cât ți-ai bălăcit scula, puțin ți-a păsat.

L-am împins pentru că nu aveam încotro.

— Nu vorbi despre ea așa.

— Sau ce? Nu-ți place limbajul meu? Nu suntem deloc corecți politic în închisoare; zicem ce ne trece prin cap.

— Și ce vrei să spui? Ce vrei să spun eu? Dacă-ți zic că era o bu­cățică bună, o să vrei să te bați. Dacă-ți spun că vreau să mă însor cu ea, n-o să fie deloc mai bine. De ce nu dai în mine, pur și simplu, ca să terminăm discuția? Ideea de bază e că nu-ți aparține. Nu ți-a aparținut niciodată. A fost nevasta ta, da. Dar nu ți-a aparținut. Dacă nu poți să-nțelegi asta, ia-mă la bătaie și isprăvește odată.

Roy a făcut o pauză de o clipă.

— Asta-i ce-ai de zis? Că nu-mi aparține? Nu-ți aparține nici ție, prietene, a scuipat el lung prin spațiul unde fusese dintele lipsă.

— Corect.

M-am îndepărtat, uram întrebările care mi se încrucișau printre picioare ca un vrej ghimpos. Îndoiala era divină, mă lăsa ex­pus, fără apărare. Râsul lui Roy m-a șocat, m-a făcut să uit c-aveam încredere în ea ca în ochii din cap.

M-a lovit pe la spate înainte să apuc să fac un pas.

— Nu pleca.

Asta e bătaia pe care mi-o promisese tata. Încaseaz-o, spusese el. Încaseaz-o și vezi-ți mai departe de viață. I-am oferit lui Roy fața și m-a lovit drept în nas înainte s-apuc măcar să strâng pumnii. Am simțit mai întâi impactul, apoi șuvoiul fierbinte pe buză, urmat de durere. Am încasat două lovituri puternice și un croșeu jos, la rinichi și mi-am înfipt capul în pieptul lui înainte să mă pună la pământ. Roy petrecuse ultimii cinci ani în închisoare, în timp ce eu scrisesem programe pentru calculator. Până în clipa asta fusesem mândru că n-am cazier, mândru de viața mea de ne-golan. Dar pe iarba din spatele lui Moș Hickey, apărându-mă de pumnii de granit ai lui Roy, mi-am dorit să fi fost alt gen de bărbat.

— Toată lumea-i așa de liniș­tită, parc-ar fi doar un mic deranj, a gâfâit el. Asta-i viața mea, nenorocitule. Viața mea. Eram însurat cu ea.

Ați privit vreodată furia în ochi? Din fața unui bărbat chinuit nu există scăpare. Chipul lui Roy era bântuit și sălbatic. Funiile muș­chilor gâtului îi erau ca niște cabluri; buzele i se strânseseră într-o crestătură brutală. Izbiturile neîncetate erau alimentate de o nevoie de a mă lovi mai mare decât nevoia de oxigen sau chiar de libertate. Nevoia lui de a mă răni era mai mare chiar decât propria mea dorință de a supraviețui. Eforturile lui de a mă proteja erau ritualice, artificiale și simbolice, în timp ce pumnii, picioarele și ne­­voile lui acționau conform unui cod sălbatic.

Învățase în închisoare să bată așa pe cineva? Nu era nimic din loviturile rapide, cu mult joc de picioare, pe care mi le aminteam din certurile din curtea școlii. Ăsta era abandonul urât al unui om care nu mai are nimic de pierdut. Dacă rămâneam pe iarbă,

m-ar fi călcat pe cap. M-am ridicat, însă mi-au cedat picioarele. Am căzut mai întâi în genunchi, ca o clădire care e demolată, și apoi m-am trezit pe gazon, cu mirosul de iarbă uscată și sânge umed în nas.

— Zi că-ți pare rău, a spus, cu piciorul pregătit de lovitură. Asta era o oportunitate. O șansă de a flutura steagul alb. Mi-ar fi fost destul de ușor, să scuip vorbele odată cu sângele din gură. Sigur că-i puteam oferi asta, atâta doar că n-am putut.

— De ce să-mi pară rău?

— Știi de ce.

L-am privit în ochii îngustați din cauza soarelui, dar n-am văzut pe cineva pe care să-l recunosc.

M-aș fi dat bătut dacă aș fi crezut că asta m-ar fi salvat, dacă aș fi crezut că avea orice altă intenție numai să mă omoare nu? Nu știu. Dar dacă aveam să mor în fața casei mele, preferam să mor având în gură gustul mândriei.

— Nu-mi pare rău.

Dar îmi părea. Nu pentru ce era între Celestial și mine, asta n-aș fi regretat niciodată. Îmi părea rău pentru multe lucruri. Îmi părea rău pentru Evie, care suferea de lupus de atâția ani. Îmi părea rău pentru elefanții omo­râți pentru fildeșul lor. Îmi părea rău pentru Carlos, care dăduse la schimb o familie pentru alta. Îmi părea rău pentru toată lumea, fiindcă toți trebuie să murim și nimeni nu știe ce se întâmplă după aia. Îmi părea rău pentru Celestial, care probabil privea de la fereastră. Cel mai tare îmi părea rău pentru Roy. Ultima dată când îl văzusem, în dimineața aceea dinaintea priveghiului maică-sii, spusese: „N-am avut nici o șansă, este? Doar am crezut că am“.

Mă durea, desigur, dar îmi dădusem seama cum să fac să nu simt. În schimb, mă gândeam la Celestial și la mine și la felul în care poate doar crezuserăm că putem face față acestei calamități. Crezuserăm că putem să discutăm despre asta, în chip rațional. Dar cineva avea să plătească pentru ce i se întâmplase lui Roy, exact cum Roy plătise pentru ce i se întâmplase femeii ăleia. Întotdeauna cineva plătește. Glonțul nu are nume, așa se zice. Cred că același lucru e valabil și pentru răzbunare. Poate chiar și pentru dragoste. Ea doar există, aleatorie și fatală, ca o tornadă.

CARTEA

Celestial și Roy, proaspăt căsătoriți, întruchipează deopotrivă visul american și noul Sud al Statelor Unite. El e tânăr afacerist, ea, o artistă cu carieră promițătoare în față. Rutina vieții de cuplu le este brusc invadată de circumstanțe pe care nici unul dintre ei nu și le-ar fi putut imagina: în momentul când îi vizitează pe părinții lui Roy într-un orășel din Louisiana, Roy e arestat și condamnat la doisprezece ani de închisoare pentru o infracțiune despre care Celestial știe că soțul ei nu a comis-o. Pe măsură ce anii trec, Celestial nu reușește să păstreze vie dragostea care a fost centrul vieții ei și își află consolarea în brațele lui Andre, prietenul din copilărie. Când, după cinci ani, sentința lui Roy e brusc anulată și el se întoarce în Atlanta gata să-și reia viața împreună cu Celestial, aceasta se vede pusă în fața unei decizii chinuitoare: să renunțe sau să încerce să reclădească o căsnicie care și-a pierdut temeiul.