Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Când muzica de scenă preia tonul  -  

„Suntem o sumă de sunete“, spune Scott Gibbons, colaborator apropiat al lui Romeo Castellucci, artist care a revoluționat arta spectacolului scenic inovând în direcții inedite. Sunete imperceptibile urechii umane au fost developate acustic de Gibbons și introduse în coloanele sonore ale spectacolelor regizorului italian ori reunite în ingenioase formule concertistice. Sonorități specifice spațiului molecular și subatomic, precum ciocnirea atomilor, întâlnirea dintre bacterii ori procesele chimice declanșate de acțiunea medicamentelor asupra organismelor unicelulare, un întreg univers sonor care există continuu în jur, dar la care capacitățile noastre perceptive nu au acces, au ajuns la urechile spectatorilor grație curiozității, originalității și unor sisteme tehnologice sofisticate.

Gibbons a lucrat cu universități dispuse să experimenteze în premieră pe această linie, să pătrundă în medii inaccesibile în mod normal, de pildă cu Universitatea din Glasgow, folosind ulterior în producții scenice extraor­dinarul material sonor colectat. E, într-un fel, ceea ce încerca să sublinieze John Cage în anii experimentalismului american, când propunea publicului, în marea lui majoritate încă nepregătit pentru o asemenea abordare, șansa să asculte liniștea.

„Tot ce facem este muzică“, afirma Cage, iar în 4’33”, un pianist intra în scenă, se așeza în fața unui superb Steinway, făcea întreaga rutină a unui solo, fără să apese însă pe nici o clapă, iar du­pă cele 4 minute și 33 de secun­de cronometrate, se ridica, mul­țu­mea audienței și pleca pur și simplu. Ideea happeningului era să canalizeze atenția asis­tenței înspre universul sonor care ne înconjoară și căruia, de obicei, nu-i dăm atenție. Sunetele ambientale ocupau aici prim-planul.

Utilizarea telefoanelor pe post de instrumente muzicale

Același Scott Gibbons a apelat la soneriile telefoanelor mobile ale spectatorilor în Dialtones (A Telesymphony), când alături de o echipă redutabilă de tehnicieni a pus la punct un sistem complicat prin care muzicienii erau chiar participanții la spectacol. Înainte de concert, spectatorii își comunicau numărul telefonului pe o platformă online, de unde li se transmiteau pe smartphone noi ringtones. Concertul, care implica în mod direct publicul, consta în utilizarea telefoanelor pe post de instrumente muzicale din care răsunau acorduri comandate de echipa de creație compusă din Go­lan Levin, Gregory Shakar, Scott Gibbons, Yasmin Sohrawardy, Joris Gruber, Erich Semlak, Gunther Schmidl, Joerg Lehner și Jonathan Feinberg. Sistemul tehnic îngăduia ca 60 de telefoane să sune în același timp, constituind o orchestră neobișnuită, de fiecare dată alta, generând structuri muzicale unice, polifonii care curgeau spre public din ingenioase sisteme de sonorizare. Dialtones e un exemplu tipic de spectator participativ, o orchestră constituită ad-hoc cu „instrumente“ la purtător, acționate de compozitori buni cunoscători ai tainelor muzicii, dar și ai dispozitivelor high-tech.

Exemplele de tandemuri creative regizori-muzicieni sunt nenumărate în istoria recentă a artei scenice: John Cage, Philip Glass, Tom Waits au fost asociați creativ cu Robert Wilson, venind cu propuneri audio ce ranforsau viziunile de o vizualitate impresionantă ale americanului. Muzica repetitivă a lui Glass se plia perfect pe fragmentarismul și logica asociativă a compoziției spectaculare wilsoniene, dezvoltând în sonor imaginarul atât de personal al regizorului. Wilson a lucrat și cu Tom Waits, în 1990, la The Black Rider, alături și William S. Burroughs, în 1992, la Alice în Țara Minunilor, iar în 2000, la Woyzeck.

Cei doi Fără Zahăr s-au diversificat

La noi, Ada Milea a impus formula de concert-spectacol, teatralizând muzica, lucrând cu actori cărora le-a valorificat capacitățile muzicale. Cu studii de teatru și cu evidente calități muzicale, Ada Milea a brevetat un gen în care excelează. A colaborat mai întâi cu regizori de teatru (Mihai Măniu­țiu, Alexandru Dabija), apoi a realizat spectacole de autor în care partea muzicală preia întâietatea. Mutarea centrului de greutate pe partitura muzicală care capătă și valențe dramaturgice, în care po­veștile sunt spuse pe calea acordurilor și notelor muzicale, în care personajele au partituri verbale muzicalizate, iar transmiterea că­tre public înseamnă susținerea vocală și teatrală concomitentă au generat un tip special de re­prezentație teatrală în care Ada Mi­lea este concomitent compozitor și regizor. Dramaturgia muzicală elaborează fie teme generale, fie translează în sonor opere literare (Visătorul de Ian McEwan, la Teatrul Tineretului, 2017; Apolodor după Gellu Naum, la Teatrul Na­țional Cluj Napoca, 2015; Chiritza în concert după Vasile Alecsandri și Matei Millo, Teatrul Național Cluj Napoca, 2019). În ceea ce îi pri­vește pe spectatori, aceștia își amorsează ascultarea activă, activând noi resorturi ale recepti­vității, în care armonia și ritmicitatea devin vehicule de expresivitate ludică.

Bobo Burlăcianu și Bobi Du­mitraș s-au făcut cunoscuți sub titulatura Fără Zahăr. Trupa și-a impus un stil de parodie bine ritmată cu tușe etno și regionale, de caricatură prietenoasă a realită­ților socioumane imediat înconjurătoare. Melodiile au însușiri de hit, invadează memoria auditivă a fanilor și îi fac pe autori să urce în topuri. Ca orice artiști autentici, cei doi Fără Zahăr s-au diversificat, una dintre variante fiind spectacolul-concert. Au ajuns la el via muzica de scenă și l-au rafinat în compoziții teatrale în care sound-ul Fără Zahăr persistă, dar e îmbogățit cu însușiri de show teatral.