mi-a scris o tipa pe mail. ca cica de ce scriu povesti asa triste. i-am raspuns ca povestile pe care le scriu nu mi se par deloc triste atita vreme cit eroii mei inving intotdeauna. de exemplu. uite o poveste vesela. foarte vesela. cica a fost odata ca niciodata o fata mioapa. si s-a sculat ea dis de dimineata. pentru ca trebuia sa se duca la munca. fiindca muncea. tesea la razboiul de tesut. intr-o hala foarte mare si foarte rece si foarte umeda.
din cauza asta fata cea mioapa era si putin bolnava la plamini. si cum ziceam s-a trezit fata mioapa si s-a dus la baie sa se spele pe fata. si pe drum s-a-mpiedicat de o mobila mare care-i statea-n drum. fiindca fata mioapa locuia cu trei verisori si astia isi cam bateau joc de ea si mutau mobilele in timpul noptii. si fata cea mioapa si-a frecat vinataia proaspat dobindita pe picior dupa care a ajuns la baie si a pipait in stinga si-n dreapta pina cind a gasit chiuveta. a dat drumul la robinetul legat la un mic boiler si un fir de apa ruginie a inceput sa curga. fata cea mioapa nu vedea culoarea apei dar simtea mirosul de fier. numai ca se obisnuise cu acest amanunt asa ca nu i-a dat prea mare importanta.
si a mers in bucatarie. iar miinile ei au stiut locurile in care sa gaseasca chibriturile si aragazul si ibricul ciobit si cafeaua rinceda. si fata cea mioapa a baut o ceasca de cafea si apoi si-a luat paltonul mincat de molii si a iesit din casa. pe bijbiite. ca sa ajunga la hala in care muncea fata cea mioapa trebuia sa mearga pe jos un timp si apoi sa ia un tramvai si apoi iar sa mearga pe jos un timp. pentru ca fata cea mioapa statea intr-o casuta de chirpici care era la capatul pamintului.
si fata cea mioapa a iesit pe drumul plin de zapada si s-a asternut la drum. zapada scirtiia sub pantofii ei scilciati si ea incerca din rasputeri sa nu se abata de la drumul parcurs zilnic ca sa nu fie nevoita sa se opreasca si sa simta cum frigul ii intra in oase. mai mult pe ghicite simtea poteca pe care pasii ei o adincisera atita amar de vreme. si in sfirsit fata cea mioapa a ajuns in locul de unde trebuia sa ia tramvaiul. si a asteptat vreo jumatate de ora. dupa care s-a auzit un zgomot. un fel de uruiala. si fata mioapa si-a dat seama ca tramvaiul se apropie de statie. deslusea doar citeva forme in jurul ei. auzea vocile unor batrini agresivi care vorbeau tare si neclar despre lucruri citite prin ziare.
si tramvaiul a ajuns in statie si fata cea mioapa s-a lasat impinsa de gloata pina cind a simtit intre degete o bara rece ca gheata. asa ca s-a agatat de bara cu toate puterile si a rezistat stoic la toate coatele pe care le-a primit in burta si in coaste. cind tramvaiul s-a pus in miscare a simtit cum un strop de speranta ii umple ochi sufletul secatuit. pentru ca si-a dat seama ca nu era doar o iluzie si ca reusise intr-adevar sa se urce in tramvai. apoi a inceput sa numere statiile. a numarat patruzeci si opt de statii. stia ca trebuia sa coboare la statia numarul cinzeci si doi. asa ca a devenit atenta la zgomotul usilor de tramvai care se deschideau si se inchideau in rastimpuri. incerca sa localizeze de unde vine zgomotul si sa se apropie de el. a poposit un minut cu nasul infipt in pardesiul unui batrinel care tusea incontinuu. apoi s-a trezit strivita literalmente de o femeie foarte grasa care avea in miini trei papornite uriase. iar apoi a fost pipaita din cap pina-n picioare de un adolescent puber insetat de dragoste trupeasca si plin de acnee.
in cele din urma a reusit sa coboare. a mirosit aerul murdar si gri incercind sa-si dea seama in ce directie trebuie s-o apuce. avea repere destule pentru ca facea drumul asta in fiecare zi. dar in fiecare zi miopia ei crestea cu viteza unui cancer nemilos. in cele din urma a recunoscut forma neclara a unei cladiri mari si a reusit sa se orienteze pentru a porni din nou la pas. dupa o ora de mers fularul i-a scapat in noroi iar ea s-a impiedicat in el. a cazut intr-o pozitie nefireasca si si-a rupt nasul si o mina. dar a reusit sa se ridice si a mers mai departe. ii curgea singe din nas si mina rupta ii paralizase complet si ochii ei cautau prin intunericul zilei si tocul unuia dintre pantofi i-a ramas pe undeva prin noroiul patat de zapada si chiar n-are rost s-o lungesc ca sa-ti povestesc prin cite peripetii amuzante a mai trecut. important e ca atunci cind soarele se ducea la culcare fata cea mioapa a ajuns acolo unde muncea. acolo unde tesea la razboi. era desculta si plina de zgirieturi si avea hainele rupte si doua coaste fisurate si nasul si buza de jos sparte si un dinte din fata i se misca foarte tare. si nu vedea prea bine. usa halei era inalta si impunatoare. si fata cea mioapa s-a apropiat de usa cea mare si a mingiiat-o incetisor.
iar apoi s-a intors cu spatele la usa si s-a sprijinit citeva secunde de ea. picioarele i s-au muiat si ea s-a lasat incet in jos si s-a asezat pe asfaltul murdar. apoi a murit. si povestea nu e gata. ai uitat ca e o poveste vesela. cu final fericit. sufletul fetei mioape a calatorit prin mai multe dimensiuni si dupa citeva zeci de ani a poposit intr-o noua carcasa din carne. fata cea mioapa a devenit un bebelus rotofei. apoi un adolescent cu ochelari. apoi un student indragostit. apoi un tinar cu capul in nori. si in cele din urma un barbat care scrie povesti atunci cind il apuca. si fata cea mioapa se simte fericita acum. pentru ca il poate vizita oricind pe barbatul care scrie povesti. bineinteles doar cind acesta scrie povesti.
atunci fata cea mioapa se asaza pe umarul lui si trage cu ochiul ca sa vada ce scrie barbatul. si zimbeste si fericirea ii inunda nefiinta si uneori se mira cind isi da seama ce bine vede acum toate literele asezate frumos pe hirtia alba.