Tare ciudat este felul în care funcționează creierul ăsta uman. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, uităm aproape toate detaliile copilăriei timpurii.
Am ajuns acum, la patruzeci de ani, să mă uit ca curca în lemne în gurile părinților mei atunci când, la câte o masă aniversară, se apucă să îmi povestească despre cum la opt luni am eliberat din colivie nu știu ce pasăre care când cânta spunea ceva de genul „lucru rău, lucru rău“. Cică deși colivia avea un lăcățel, eu am folosit agrafa de la propria pelincă și l-am desfăcut. Nu mai țin minte nimic. Mai mult, dacă îmi dai acum o agrafă nu reușesc să desfac nici un lacăt.
La vârsta de un an am fost dat la creșă, fiindcă părinții trebuiau să pună umărul la propășirea patriei noastre pe atunci socialiste. Se pare că nu mi-a convenit faptul că aveam de împărțit instituția cu mulți alți copii, pe care mereu încercam să-i arunc din pătuțurile lor, adresându-le invective precum „gu gu ga“ sau „ngă ngu pta“. Soluția pe care am găsit-o a fost una foarte ingenioasă. Mi se povestește cum că am luat o foaie tipizată de Loto Pronosport și, folosind carioca cu care scriam pe pereți, am bifat corect toate rezultatele, câștigând o sumă considerabilă. Am țipat la ai mei să îmi dea banii, iar în ziua următoare am cumpărat, pe sub mână, un camion de cartofi de la CAP Dorohoi.
În aceeași seară am plecat spre Constanța, unde am vândut cartofii la poarta pieței și am dublat banii. Tata nu făcea decât să dea explicații milițienilor care stăteau la coadă: nu știu, dom’le, nu e copilul meu. După cinci curse Dorohoi – Constanța, banii pe care îi adunasem nu mai încăpeau în lada recamierului. M-am dus la Inspectoratul Școlar Județean și l-am chemat pe tovarășul inspector-șef, pe care l-am pus să se uite în ladă. Ga gu? Gân ga brla caca! În traducere însemna: îi vrei? Vinde-mi creșa!
Inspectorul era rudă cu secretarul județean de partid, care a zis: ga gu! Da, aveam un an și devenisem proprietarul creșei, pe care o foloseam discreționar, neprimind decât copiii care îmi făceau pe plac sau ai căror părinți se milogeau la ușa alor mei: vă implorăm, vorbiți dumneavoastră cu to’așu’ Gagu, nu avem unde să îl ducem! Iar eu, la pelincă și cravată, apăream de după ușa dormitorului și le spuneam că fără un castron mare de măr cu biscuiți nu avem ce discuta. La trei ani am dat creșa pe o minge, fiindcă nu îmi mai trebuia. Crescusem.
De ce uităm? De ce nu mai sunt în stare nici măcar să fac o sută de lei cheltuind două? Asta nu voi pricepe niciodată.