Volumul se numea Epistole… si alte poeme si aducea in peisaj o personalitate puternica, un autor care isi stabilizase afacerile cu poezia, scriind exclusiv in forma fixa, in special epistole horatiene, dar si epigrame erotice dupa Martial, ba chiar si citeva stante mai exotice dedicate unor misterioase Amaterasu si Xochiquetzal. Datorita in special satirelor conduse dupa regulile (si adesea sintaxa) latina, poezia lui Decuble din acel volum putea fi (cu un dram de iresponsabilitate asumata) considerata o poezie „horatiana”: nu doar pentru ca pe autor il chema Horatiu, ci datorita modelului asumat cu curaj si cu o rara consecventa.
Fata de volumul anterior, Eclectica reprezinta o semnificativa schimbare de accent. Nu mai intilnim aici comedia seriozitatii, pastisa tongue-in-cheek (daca nu chiar pince-sans-rire), nici vesmintele somptuoase, chiar daca de imprumut, ale dulcelui stil clasic. Aici, poezia e mult mai „hard”, mai crunt parodica, mai „verde-ntre ochi”. Forma fixa a poemului e larg abandonata. Poemele ample, adesea adresative, nu se mai revendica de la o sursa livresca, ci pun in scena histrionismul real al poetului, pe care CD-ul anexat volumului il dovedeste cu asupra de masura. Singura intentie de artifex a autorului se concretizeaza in ultima parte a volumului, romaneasca, unde sint plasate sase poeme bascalioase, in maniera folclorico-argheziana, care demitizeaza la greu tot ce prind: ba amorul cimpenesc, ba spaima nedefinita si alte sentimente duhovnicesti, ba ponciful national gen „frunza verde”, culminind cu o apoteoza a mentei frecate cu spor. Acest ciclu e unul de pedepsire a cititorului, prea nataflet ca sa merite curtenirea poetului: „lumea vrea rime vrea virtuozitate poetica/de genul tup tup tururup tup tup”. E limpede ca nu mai avem de-a face aici cu jocul intelectual, cautind un spatiu liber de constringeri in reflectarea narcisista a sinelui cu ajutorul modelelor poetice oferite de traditie. Autorul a iesit la lupta, pedepsitor, cu sabia de foc a arhanghelului in mina. Horatiu a devenit Gabriel!
Lipseste totusi, din poezia lui Decuble, cauza unei atare revolte etice
Bineinteles, nu trebuie mers prea departe cu jocul acesta. Decuble era, in buna masura, „Gabriel” chiar si pe vremea Epistolelor. Numeroase dintre temele sale dinainte revin cu pregnanta, uneori aproape in aceeasi forma: deliberarile anxioase asupra identitatii continute de tricefalicu-i nume, de pilda. Sporul dat de volumul de fata poate fi constatat in vehementa nou dobindita pe care constringerile formei fixe, ale sintaxei latine si expresiei nemtesti etc. i-o temperau.
Volumul aduce teme cunoscute ale poeziei lui Decuble de pina acum: mizeria etnocentrista si anxietatea influentei culturale, razvratirea celui umilit si dezavuarea moralei de compromis a tuturor epocilor istorice. Dorind mereu sa se plaseze in afara, ca sa nu faca jocul unor multimi intimplatoare (citez din poemul lipind un timbru, la posta: „n-am invatat degeaba teoria multimilor in scoala/ca ma simt inclus fara sa fiu intrebat/si-apoi exclus fara explicatii/parca in sila/ca ma simt ca un timbru in miinile altora/care vor sa ma lipeasca pe-o scrisoare/de dragoste pe biletul de despartire al sinucigasului/pe faxul trimis de-o blondina pe-o citatie la circ”), poetul isi ia distanta necesara fata de propria generatie. Unghiul care ii permite aceasta miscare este unul etic, opus amoralismului estetic. In poemul goiul ales, Decuble iese in mod voluntar si acuzator de sub pulpana generationista: „generatia mea n-a mincat holocaust pe piine/nu stie ce-a fost la bug la odessa la iasi/dar generatia mea vrea sa scrie frumos/vrea poezie si proza cum vrea alcool si tutun/bulbuleatar has cocaina sau opiu/vrea voluptati estetizante trairi autentice/n-a invatat umilinta la scoala de partid/nu si-a bagat degetu-n cur ca sa vada dincotro/bate vintul”. Mizerabilismul, trairea autentica ajung biete „voluptati estetizante” ale unei generatii inconstiente, tinindu-se departe de ideea vinei, refugiindu-se in propria ignoranta. Decuble isi asuma deci acoperirea acestui teritoriu, inventariind holocausturile unul dupa altul in cotloanele incapatoare ale unei constiinte morale zguduite de imperativul lui Adorno, reluat si detaliat in poezie: „dupa auschwitz nu se mai poate scrie nimic”. Nu trebuie sa accentuez ca, in ciuda luarii de pozitie curajoase, o astfel de atitudine esential etica nu poate sa sune foarte convingator in literatura momentului. Nu pentru ca n-ar fi astazi nevoie de asa ceva. Lipseste totusi, din poezia lui Decuble, cauza unei atare revolte etice. Auschwitz-ul pare mai mult un efect retoric.
Postmodern din nastere
Apoi, Horatiu Decuble imagineaza citeva scenarii care sa-i permita sa-si desfasoare ironia sa caustica, colturoasa. In o aratare. apocalipsa dupa 2000, se face simtita prezenta ingerului vestitor (sa fie voba, asa cum banuim, de arhanghelul Gavril?) care declama: „va veni antihristul si nu se va intimpla nimic”. In alta parte, vocea este aceea unui pui-santinela de la Ceamurlia, jelindu-si destinul de fi „frate cu romanul” ce-l maninca (din nou, ponciful nationalist). Un internaut devine, eminescian, singura constiinta veghetoare dupa miezul noptii, caci „noaptea-i mai buna minutul de acces internet/e mai ieftin”, inregistrindu-si, pe urma, solitudinea vasta cit universul: „intre tine si lume interfata-i un zimbet mai timp/ca istoria/mai fals ca tot idealul legat de bun si de frumos”.
Singuratatea intre ai tai e tematizata intr-un poem purtind aiuritorul titlu lucescu antrenor la nationala. Nu lipsesc rateurile clare, cum este poemul numit asteroid 2037, un fel de replica involuntara la „Raspunsul cometei” de Toparceanu. De obicei ingenioase, poemele de tipul acesta nu devin cu adevarat interesante decit atunci cind autorul se apropie de teme de predilectie cum ar fi denuntul vehement al contrafacerii literare, in texte precum azi am incurajat prostia sau in a fost o buba oarecare, laudatio adresat proiectului esuat, ciornei stinghere, poemului ratat in genere: „noaptea aud uneori tacerea miilor de/fetusi ascunsi in viitorul hartiei a… th ei duc mai departe vina de-a fi gangurit/altfel decat poporul/de-a fi incercat candva o poveste/ei stiu”.
Centrul de greutate al volumului este ciclul poetologie apofatica, in care „mizeria” literaturii este analizata in mai multe texte la modul deriziv (discutii cu posteritatea, cu Mama Omida, cu o reporterita, cu cititorul implicit apud Iser). Ironia devine aici cruda, violenta, expunind cu vizibila ostilitate cliseele legate de poezie si poet, descompunind poezia in partile ei componente, facind un aprig misto de naivitatile lirice, de la Vacarescu la… Heidegger. Poetul „nu se poate sustrage” de la intrebarile ghicitoarei, desi a murit de mult, si isi interpeleaza, coltos, „cititorul implicit”, asigurindu-l cinic ca „in cele din urma din hirtie fiind/nu esti nici mai poros nici mai lucios decit/cel ce-ti scrie a… th oricum ar fi si tu esti/manufacturat in china”. In cele din urma, poemul si nu-ti mai dau drumul contine expresia unei disperari autentice de a nu gasi nici o transcendenta in spatele cuvintelor, jalea in fata lipsei de sens pe care poezia, in loc s-o alunge, ajunge s-o instituie: „ti-ai intors unghia recunoaste/incercind sa riscii stratul de sens/de pe versul in care te-am zavorit fara mila/crezind ca s-ar mai ascunde ceva dincolo de el/poate libertatea//ei bine te-ai convins/cit timp nu te cercetezi pe tine launtric/dincolo nu se afla nimic//amice din strada sapientii unspce bis/te intreb pentru ultima oara daca//domnul e-acasa//dupa care ma duc si eu intr-ale mele/caci s-a facut tirziu in poezia aceasta/si in genere in toata poezia lumii/iar lumea vrea rime vrea virtuozitate prozodica/de genul tup tup tup tururup tup tup/ma duc sa i-o dau”.
Postmodern din nastere (e vorba de nasterea tirzie, din 2001, altfel poemele de tinerete cuprinse in subsoluri de pagina tot acolo tradeaza existenta, demult, a unei virste a inocentei si, consecutiv, a fericirii autorului), Gabriel H. Decuble face aici pasul de la pastisa subtire la parodie si de la poezia afectat-clasica la negarea poeziei. Aflat in vina apocaliptica, autorul cerceteaza, innegurat, lipsurile limbajului poetic, poncifele inca nedarimate ale gindirii publice. Si apoi exulta, histrionic, pentru cit de mult ii ramine inca de facut.
Gabriel H. Decuble, Eclectica, colectia „Poezie”,
Editura Cartea Romaneasca, 2007