Oare avatarul lui din CounterStrike mai poate ramine acelasi? Mai credeti in viata vesnica de dupa moarte, cind ea se poate crea acum, inainte de moarte?
Va sperie deja biotehnologiile si ubicuitatea Internetului in viata sociala? Daca da, trebuie sa cititi Corpul in imaginarul virtual, un volum lansat la finele anului trecut. Daca nu, cu atit mai mult trebuie sa-l cititi. Pentru a detecta diferentele intre cyborg, corp transgenic si avatar si mai ales sa intelegeti pina unde viata virtuala mai e o viata.
Debugging la generatorul postmodern
Cartea Luciei Simona Dinescu a stirnit doua reactii: una de perplexitate in fata unui subiect foarte nou in Romania si alta, tot de perplexitate, fata de abordarea exhaustiva a acestuia. O carte in care densitatea de concepte pe centimetru patrat de pagina concureaza cu multitudinea de perspective teoretice. Pentru ca, in fond, Corpul in imaginarul virtual nu e o carte de filosofie (asa cum a fost perceputa de catre media), ci un studiu cultural plasat intr-o arie, ce-i drept, interdisciplinara: cyber si Internet studies. Densitatea de concepte se datoreaza incercarii, unice pina acum la noi, de a aborda toate teoriile care au tratat, fie si tangential, problema corpului la granita intre realitate si virtualitate. Aceasta virtute a studiului, de a atinge tot ceea ce a fost si este prezent in agenda „corpului virtual” poate fi, in egala masura, si cea mai mare piedica in calea receptarii. Pentru ca la finalul lecturii nu stii inca ce a incercat sa faca Lucia Dinescu. Cu siguranta nu a pledat pentru o pozitie extremista. A exersat (si acum iar vorbim de o raritate in Romania) cu foarte mare atentie neutralitatea axiologica fata de obiectul cercetat. Mai mult, a propus un studiu descriptiv care insista pe o cale mediana a intelegerii unei probleme a prezentului nostru: transformarea corpului in relatie cu tehnologiile, fie ele de tip comunicare sau biotehnologii. Desigur, acest mix de teorii risca foarte mult: o lipsa de acuratete a conceptelor, utilizarea lor in afara domeniului care le-a generat, o utilizare improprie (ce ar spune un filosof analitic despre ontologia virtuala?). Dar, daca acceptam de la inceput pariul postmodern – transgresarea limitelor intre domenii in interiorul unei arii limitate de cercetare (cum sint corpul si imaginarul pe care acesta il produce in era informatica) –, studiul tinerei asistente de la Facultatea de Litere din Bucuresti este un proiect benefic si necesar intr-un mediu intelectual dominat inca de o abordare ingusta si fara metoda a unor fenomene locale.
Sa incercam sa privim acest studiu de la sfirsit la inceput: 18 pagini de bibliografie. In care gasim mai putin de 10 titluri in limba romana. Un desert teoretic in care Lucia Dinescu si-a permis sa introduca, uneori brutal, probleme la care nici macar prezicatorii de la OTV nu s-au gindit. Adica sa depaseasca panica morala atunci cind vorbim de viitorul corpului intr-o lume ultratehnologizata. Studiul are patru parti, fiecare incercind sa explice un segment al imaginarului privind corporalitatea in era tehnologica: cyborgul, avatarul, entitatea transgenica. Ultimul capitol discuta una dintre ideologiile alteritatii, foarte activa in aria studiilor privind virtualitatea si corporalitatea: cyberfeminismul. Chiar daca pare un proiect utopic sa traversezi toate aceste perspective, fiecare capitol are o structura puternica (unul dintre scopurile autoarei, dupa cum afirma in Concluzii, a fost sistematizarea), care se invirte in jurul unor termeni-cheie. E rar intilnita aceasta abordare care-ti da cheile, pistele, de la inceput (ceea ce usureaza lectura). In acelasi timp, trebuie sa fii atent la trecerile bruste intre autori atit de diferiti, cum ar fi Jean Baudrillard si David Chalmers. Uneori autoarea pare ca incearca sa cartografieze prea amanuntit o dezbatere teoretica de culise si uita sa mai urmareasca implicatiile publice de tip epistemic sau etic ale problemei. Dar, fiind vorba de un studiu cultural, rigoarea „aseptica” ce s-ar aplica filosofiei, sau stiintelor cognitive, nu-si are rostul aici.
Dincoace de bine si de rau
E admirabil traseul facut in jurul conceptului de virtualitate. In fiecare capitol, in functie de fundalul pe care se manifesta corporalitatea (interfata sau proteza, problema ontologica sau sociala etc.), virtualitatea capata noi sensuri. In mare, virtualitatea e o extindere de virtus-uri, o alta categorie a existentei care nu se poate reduce la nici unul dintre elementele care o compun. E interesanta aceasta pozitie pragmatista si anti-esentialista, care insista pe rezonabilitatea abordarii: se respinge disolutia corpului in spatiul virtual, insistindu-se mai degraba pe extinderea perceptiei si a „faptului de a fi in lume”. La fel de interesanta este si respingerea, de pe pozitia cognitiei situate, a unui transumanism apocaliptic, in care indivizii ies din limitele corpului lor pentru a trai, computational, doar la nivel cognitiv, o noua viata. Aici se manifesta pragmatismul pe care il invoca, metodologic, inca de la inceput. Cu toate acestea, studiul Luciei Dinescu are ceva prescriptiv in el? Chiar daca autoarea refuza sa deschida o discutie in acest sens (tocmai de aceea prefera termenul-umbrela „imaginar” ca background al cercetarii), e inevitabil sa nu cautam un raspuns de tip etic la provocarile acestei noi lumi. La finalul studiului, ea propune clar atitudinea unui post-umanism critic temperat: recunoastem ca spatiul virtual a „reformatat” perceptia si identitatea, dar nu a inlocuit corpul, ci, in mod simbolic, prin el se redefinesc practicile cotidiene si reprezentarile. Exista o etica a responsabilitatii pentru celalalt in acest spatiu virtual nu al transcendentei, ci al alteritatii. Vital si viral (o pereche pe care o foloseste implicit de multe ori) se petrece intilnirea dintre tehnologie si individul inca uman. Refuzul unui determinism tehnologic (un alt punct tare al lucrarii, cu argumente care ar merita o discutie separata) este probabil atitudinea etica atit de necesara ca raspuns panicii morale in care se plaseaza multi fata de aceasta evolutie digitala.
Cartea poate fi privita si ca un film de suspans. Apar personaje care isi sustin „cyberfictiunile” cu iz teoretic: guru informatici, Neo din Matrix sau artisti care performeaza cu corpul lor tehnologizat (Stelarc, de exemplu). Aceasta dubla deschidere, catre teorie si catre practica, cu accent pe ce ar insemna practica cyber si bio-artistica, face studiul si mai incitant. Corpul in imaginarul virtual este o carte necesara studiilor culturale de la noi, si nu cred ca se indoieste nimeni. Dar e mai mult: un reper pentru artistii contemporani romani, pe care panica tehnologica inca nu i-a atins.
Lucia Simona Dinescu, Corpul in imaginarul virtual,
colectia „Hors Collection”, Editura Polirom, 2007, 24.95 lei