
De la contestari la ovatii, istoria s-a scris, cum altfel, ironic si absurd: punerea in scena nu s-a schimbat, doar anii si aplauzele s-au adunat odata cu gloria mondiala a lui Ionesco si a micului teatru de cartier. Asezat pe un scaun in cabina actorilor, ca un elev intr-o banca, Nicolas Bataille povesteste. Uiti de vocea ragusita, de omul suferind, si vezi doar filmul din spatele cuvintelor, fabuloasa poveste a unui spectacol Ionesco, ajuns, pentru longevitatea sa, in Cartea recordurilor. Actor si regizor faimos in Franta, celebru in Japonia, unde a primit nenumarate premii, Nicolas Bataille se bucura, deodata, ca un copil. Administratorul teatrului ii aduce vestea: sustinut de Institutul Cultural Roman de la Paris, Teatrul Odeon din Bucuresti va monta la Teatrul Huchette cinci piese de Ionesco, aproape nejucate. „Un eveniment! Din nou, prietenul meu Ionesco, iarasi necunoscut, pe aceeasi scena incapatinata. Urmeaza istoria altui succes, nu?”, glumeste Monsieur Martin din Cintareata cheala.
Cum va explicati vitalitatea spectacolului Ionesco de la Huchette?
Vitalitatea pieselor eu n-o explic. O traim ca toata lumea. Acum 50 de ani nu ne gindeam ca va dura atit. Sintem primii sa ne bucuram de aceasta energie extraordinara.
Cum ati dat peste piesa Cintareata cheala, acum 50 de ani, cind Ionesco era un necunoscut?
O prietena romanca, Monica Lovinescu, care lucra la RFI, si care era atunci asistenta mea in trupa de teatru, mi-a adus aceasta piesa. Cautam o piesa originala. Aveam cu totii 20 de ani. E o istorie veche, sint mai bine de 50 de ani de atunci. Asa am ajuns sa pun in scena piesa lui Ionesco, Cintareata cheala.
Atunci, in 1950, n-a fost un succes…
Nu. Publicul credea ca ne batem joc de el. Totusi, citiva oameni importanti, de la Gallimard, Raymond Queneau, Jacques Lemarchand de la „Figaro” au avut fler, intuind valoarea acestui autor. Dar oamenii din sala, putini, n-au apreciat. Noi insa credeam in piesa asta, chiar daca n-aveam bani de publicitate. La inceput am pus-o in scena la Teatrul Noctambules, mai sus, pe bd. Saint Michel. Dupa trei luni am reluat-o la Teatrul Huchette. A inceput sa mearga mai bine. Iar criticii spuneau chiar „da, e interesant”. Iar publicul nu mai era asa de furios ca prima data. In 1957, cind spectatorii incepusera deja sa se familiarizeze cu stilul lui Ionesco – se pusesera in scena si alte piese, Scaunele, Lectia, Jacques si supunerea – am gasit de cuviinta ca lumea nu trebuia sa uite ca trupa noastra montase pentru prima data o piesa de Eugene Ionesco. Am hotarit atunci ca vom juca din nou Cintareata cheala pentru o luna. Aceasta luna s-a facut intre timp 50 de ani.
Cum a reactionat Eugene Ionesco la esecul din anii ’50?
A fost deceptionat. Dar toata lumea ii spusese ca piesa e de nejucat. Cind noi i-am spus ca o vom pune in scena, a fost mai intii mirat si apoi foarte fericit. Venea la repetitii, am facut auditii, am gasit un teatru care sa accepte, iar apoi criticii, in mare parte, ne-au desfiintat. A fost trist. Ionesco era insa multumit ca-si gasise o trupa de actori care sa-i joace piesa. A inceput apoi sa scrie Lectia. Intre timp, noi montam Dostoievski. El a cerut sa participe la repetitii. I-am spus intr-o zi: de ce nu joci si tu cu noi? In felul acesta ai ramine in trupa noastra, ai cunoaste problemele unui actor vis-a-vis de text. A inceput sa repete cu noi, am lucrat trei luni. Era un om cultivat, adora Dostoievski, discutam mult si in afara repetitiilor. Era pasionant. Jucam in fiecare marti. A avut mare succes. Apoi Teatrul Noctambules, unde pusesem in scena prima oara Cintareata cheala, ne-a chemat sa jucam piesa lui Dostoievski in mod regulat. Ionesco mi-a zis atunci: „O data pe saptamina mai mergea, dar in fiecare seara, nu se poate: am prea mult trac!”. A trebuit sa-l inlocuim. El a spus-o in jurnalul sau, a fost pentru el o experienta formidabila. Apoi, cind am reluat Cintareata cheala la Huchette, cu succes si critica buna, era foarte multumit.
Intilnirea cu Ionesco a fost fundamentala pentru destinul dumneavoastra. Ati devenit prieteni?
Eu am fost destinul sau, iar el a fost destinul meu. Intilnirea asta m-a urmarit toata viata. Am facut o multime de alte puneri in scena, in SUA, Japonia, dar Cintareata cheala a ramas o constanta. Mai intii am sarbatorit cinci ani, sase ani, zece ani… De 57 de ani, e mai mult de jumatatea unei vieti. Trupa Cintaretei era ca o familie. Chiar si dupa aceea, cind a inceput sa fie jucat in dreapta si in stinga, Ionesco suna, ne invita la masa. Nu ne-am parasit niciodata. El a facut o cariera mondiala, dar am ramas aceeasi.
Prima punere in scena a unei piese de Ionesco v-a ritmat toata cariera artistica. Faptul ca se joaca de o jumatate de secol, neintrerupt, nu vi se pare o nebunie?
E putina nebunie aici. Dar vedeti, noi jucam… Ionesco, deci nimic nu ni se mai pare bizar, a devenit ceva cotidian. Jucam zilnic rulind actorii, din 15 in 15 zile, pentru ca piesa sa ramina proaspata. Cu Ionesco am ramas in relatie strinsa pina la sfirsitul vietii sale, cind era bolnav. Mergeam sa-l vad pe el si pe sotia lui. Nu era nici macar prietenie, era „familia”. Asa cum trupa de aici de la Huchette e o familie de boemieni, de tigani, de tot felul de oameni, o familie bizara, poate, dar e familia „Ionesco”. Ne certam unii cu altii, ne impacam, toata lumea vine, la o adica sa apere teatrul. Cind proprietarul teatrului a murit, in anii ‘80, fiul sau a vrut sa-l vinda restaurantului grecesc de alaturi. Am facut tot ce ne-a stat in putinta ca sa fie clasat drept „teatru” si sa ramina al nostru: am cotizat toti actorii ca sa-l cumparam. Erau sapte teatre in arondismentul 5 al Parisului. Eu am jucat in cinci dintre ele. Erau mici teatre foarte importante unde s-au jucat piese de Jean Genet, Mauriac, Beckett, bineinteles Ionesco. Toate au fost inchise sau transformate in cinematografe. La Huchette a ramas singurul teatru particular din zona.
E pacat. Statul francez n-a gasit nici o solutie?
E pacat. Ministerul Culturii n-a facut nimic pentru a ajuta micile teatre de cartier. Huchette e ultimul. Arma noastra o reprezinta piesele lui Eugene Ionesco. Toti schimbau repertoriul la doua, trei luni. Faptul ca am pastrat in repertoriu primele doua piese de Ionesco, cu punerea in scena originara si cu citiva dintre creatorii sai de la inceput, e uluitor si magic.
Nu e vorba si de un efect de moda?
Sigur. Ghidurile despre Paris ii indeamna pe turisti sa vada Turnul Eiffel, sa mearga sa vada Teatrul Huchette si Ionesco. A devenit un monument, o curiozitate, mai mult decit Comedia Franceza.
Va deranjeaza aceasta faima „comerciala”?
Deloc. Mai ales ca la inceput am fost huiduiti. Paream niste nebuni care puneau in scena tot felul de bazaconii. Se dovedeste ca am avut dreptate. Acum ne luam revansa. Au fost oameni care m-au numit „ticnit”, un mascarici al artelor: acest mascarici a avut intuitia sa descopere un autor. Sint foarte mindru. Si totul continua. Fara explicatie. E un fapt unic in lumea intreaga. Ionesco era un necunoscut. A devenit academician, un mare scriitor al literaturii franceze, un mare scriitor mondial.
Cum l-ati descrie pe omul Ionesco?
Era un barbat linistit, placid, cu mult umor. Ne vedeam des, impreuna cu sotia lui, tot timpul erau impreuna. La inceput a fost dificil, nu aveam bani, nici eu, nici ei, mergeam sa mincam un sandvici la o cafenea. Incetul cu incetul a devenit faimos, dar noi am ramas familiari. N-a devenit un infumurat. Imi spunea, mirat parca: „Stii, mi se joaca piesele la Comedia franceza, iti dai seama?”. N-am cum sa-l descriu ca pe Claudel. Poetul Paul Claudel era ambasador, se purta ca un ambasador. Ionesco, la inceput, lucra la o editura, sotia lui era secretara. I-am cunoscut ca pe niste oameni obisnuiti. Apoi am montat piesa. Repetam acasa la el sau la mine acasa, locuiam la poalele strazii Moufftard. Apoi el a gasit pe cineva care avea un salon mai mare, undeva linga Turnul Eiffel, si am mers sa repetam acolo. Odata, un jurnalist mi-a cerut sa-l descriu. Am spus ca era un om simplu, semana fizic cu domnul Pickwick, personajul lui Dickens: parul rar, fata mai curind rotunda, ochii mirati. Ionesco a citit in presa portretul si m-a sunat: „Deci ma compari cu dl Pickwick! Mi-ar fi placut sa spui: cind il vad intrind pe Ionesco mi se pare ca-l vad intrind pe Shakespeare!”, „Exagerezi nitel…”. Ne-am distrat mult impreuna. Am petrecut seri extraordinare. La „Cupole”, impreuna cu Claude Mauriac. Sau la un revelion, impreuna cu o actrita faimoasa care nu auzise de Ionesco pina nu s-a jucat la Comedia Franceza. Noi am jucat Ionesco la o cafenea-teatru, in mod intentionat la o cafenea, pentru a protesta fata de disparitia micilor teatre. Intr-o seara, Ionesco vine cu sotia sa vada spectacolul si propune sa mergem apoi sa mincam la „Cupole”. Numai ca eram deja invitat la masa la actrita monument a francezilor, Beatrice Bretty. I-am telefonat: „Mme Bretty, ce sa fac, sotii Ionesco sint aici, vor sa cinez cu ei la «Cupole».” „Nu, ii aduci si pe ei la mine.” Ne-am dus cu totii in somptuosul apartament de pe avenue Victor Hugo: se adunase deja lumea buna, ea fusese sotia unui mare om politic, Georges Mandel, dusman al nazistilor, executat in 1944. Am petrecut o noapte magnifica, am ris mult, avea un umor nebun. Impreuna cu familia Ionesco ne-am simtit extraordinar de bine, primiti de aceasta mare doamna a teatrului francez care recunostea importanta lui Ionesco ca autor si care venise pentru prima data sa vada ce inseamna o „cafenea- teatru”. Era prin 1975. Marea epoca a teatrelor-cafenea. Va povestesc toate acestea pentru a vedea ca traiam mici aventuri impreuna, cu buna dispozitie si in buna companie.
Acum 50 de ani erati un actor la inceput de drum, fara bani. L-ati descoperit pe Ionesco, acum se joaca neincetat. Ati devenit un om bogat?
Deloc. Huchette e un teatru cu 90 de locuri. Sintem in total 8 actori. Profitul nu e extraordinar, dar ne face sa traim si sa ne acoperim cheltuielile. Si asta pentru ca organizam matinee pentru liceeni, mai facem turnee. Dar permiteti-mi sa va spun si sa va rog sa nu ascultati asta, pensia mea nu depaseste 600 de euro. Sint luni in care, cu cheltuielile si cu boala, ma descurc foarte greu. Dar sint fericit ca vin inca si ca pot juca. Am jucat doar in mici teatre. Am mai jucat in citeva filme care mi-au permis sa mai ung osia la caruta. Dar, la pensie, cu veniturile care s-au putut declara, nu s-a strins mare lucru. Spectacolele de la Huchette nu-mi permit sa plec in vacanta. Sintem mai multe generatii de actori la un rol, pentru ca actorii se rotesc din jumatate in jumatate de luna, si asta pentru binele spectacolului. Din prima trupa n-am mai ramas decit trei in viata: Madame Martin, Monsieur Martin (adica eu) si bona. Au venit alte generatii de actori pe care i-am distribuit in piese, urmatoarea dupa noi, e cam la vreo 50 de ani, apoi 35-40 de ani. Jucam, pe seara, cam aceeasi dintr-o generatie, ca sa nu amestecam virstele. Problema se pune mai ales pentru Lectia. Eleva nu poate fi jucata de o persoana in virsta. Altfel, familiile Smith si Martin din Cintareata cheala pot avea orice virsta. Mi-amintesc ce spunea Ionesco de noi, la inceput: eram ca scosi din cutie. Era normal, eram proaspeti, aveam toti vreo 23 de ani, fara experienta. Acum s-au adunat si anii, si experienta.
Piesa a devenit, prin dumneavoastra, eterna. Nu e insa obositor sa joci acelasi lucru la nesfirsit?
Boala mea, cancer, ma face sa urmez sedinte de chimioterapie la fiecare 15 zile. Dar doctorii imi spun: continuati sa jucati! Ar fi teribil sa ma opresc. Si apoi ador aceasta piesa. Cum distributia se schimba de doua ori pe luna, nu toti cei sase actori deodata, sint o multime de combinatii pe care le poti descoperi, fara sa stii dinainte, pe scena. O colega, are 86 de ani, bolnava de reumatism si artita, joaca cu mine, sintem Madame si Monsieur Martin. Va marturisesc ca face sa explodeze scena. Asta ne stimuleaza pe toti. In plus, piesa asta e magica. Sint seri cu spectatori dificili, olandezii de exemplu, vin in grup citeodata, sa vada piesa, ei nevorbind franceza. Se amuza pur si simplu urmarind mimica. Nu e niciodata o corvoada sa jucam. Am inceput, va dati seama, la 18 ani.
Piesa lui Ionesco e o punte catre tineretea dumneavoastra.
Exact: e o punte catre tineretea mea. Din nefericire, e o punte peste oameni care au disparut intre timp, primul domn Smith s-a prapadit, au fost doua-trei Mme Smith, doua-trei Mme Martin. Eugene Ionesco a plecat si el, apoi sotia sa, Rodica. Ne sunam din cind in cind eu si Marie-France Ionesco, fata lor. Ca o familie. Ionesco a venit si el, pina la sfirsitul vietii, sa vada piesa, din cind in cind.
Cum a evoluat piesa in atitia zeci de ani?
Piesa a evoluat pastrindu-si esenta. Pentru Cintareata cheala am creat o punere in scena intr-un fel foarte strict, foarte geometric, cu priviri, cu miscari de cap, cu veniri si plecari calculate: asta inseamna ca, indiferent de temperamentul actorilor, ei intra intr-un fel de corset, punerea in scena fiind o armura care-i asigura spectacolului aceeasi tinuta, in ciuda generatiilor care se peregrineaza pe scena sau in sala. Am revazut de curind un dvd cu piesa pe care o jucam in 1966. Pe vremea aceea, salile erau inca turbulente. Jucam ca niste trapezisti, fara plasa de salvare. Ne asteptam la fluieraturi, la rosii trintite, oamenii credeau ca ne batem joc de ei. Ni s-a intimplat sa fim niste acrobati fara plasa. Acum piesa e atit de apreciata, ca spectatorii sint cuminti. Astazi sintem niste acrobati a caror plasa de salvare e notorietatea piesei. Jucam mult mai destinsi, mai echilibrat. Asta s-a schimbat in timp. Piesa asta e atit de solida, incit imi spun in fiecare seara: „Ce piesa extraordinara! Ce piesa formidabila!”, fara sa fie o noua descoperire, ci doar o constatare.
Cum a evoluat teatrul francez de atunci?
In anii ’50 a fost o serie de autori care au explodat pur si simplu: Ionesco, Beckett, Adamov. Astazi nu exista personalitati atit de accentuate: exista Eric Emmanuel Schmitt, Yasmina Reza, dar nu mai sint acele lovituri de teatru pe care le-au produs Ionesco sau Beckett. Sint piese rezonabile, bine facute, caldute, oamenii apreciaza, dar nu se mai revolta ca pe vremuri. Mi-ar placea ca publicul sa ia foc! Cum lua foc la Sacre du printemps cu baletul rus, unde oamenii se bateau. Sau la Entracte de Erik Satie si Jean Cocteau, cind oamenii se luau la harta din cauza piesei: „Deschideti usile, vrem sa iesim!”. Si se deschideau usile teatrului. Astazi nimic nu mai intriga atit de mult, nimic nu mai e de mirare. Lipseste pasiunea.
„Visniec are multa fantezie. Ionesco l-ar fi iubit”
Dupa Ionesco, nu mai mizati pe nici un alt autor dramatic?
Exista totusi cineva pe care il gasesc extraordinar de interesant. Va dati seama? E tot roman! E Matei Visniec. Am citit o piesa a sa despre viata lui Cioran. Eu l-am cunoscut un pic pe Cioran. Am cinat de mai multe ori impreuna, la Ionesco. Era un tip extraordinar de interesant, smecher, amuzant, nu semana deloc cu scrierile sale. E formidabila piesa lui Visniec despre Cioran. E amuzanta, tragica, umoristica, grava. Eu trebuia sa-l joc pe Cioran, dar a trebuit sa fiu inlocuit pentru ca facusem o hemoragie. Am vrut sa mai citesc niste piese de-ale sale si Visniec mi-a dat: o piesa sublima despre Cehov, si tocmai acum am inceput sa citesc Istoria ursilor Panda povestita de un saxofonist care are o prietena la Frankfurt. Visniec are o personalitate formidabila.
Credeti ca Ionesco l-ar fi apreciat?
Visniec are multa fantezie. Ionesco l-ar fi iubit.
Ce credeti ca ar fi spus Ionesco la aniversarea a 50 de ani de cind piesele sale se joaca, neintrerupt, la Huchette?
Ionesco mi-a spus odata: „Daca Huchette s-ar opri, as muri!”. Va jur ca mi-a spus-o, desi era un crestin ortodox, desigur. Ar trebui insa sa murim noi, toti actorii, ca sa moara apoi Teatrul Huchette. Ionesco insa nu moare.