1.
După alegeri, văd că presa pesedistă – cu vârfurile de lance Antena 3 și România TV – și-a cam lăsat baltă publicul țintă și, mai nou, se chinuie să le explice alegătorilor anti-PSD cât de dezamăgiți trebuie să fie de USR și PNL.
„Se omoară între ei pentru ciolan!“, „Nu le pasă de oamenii care i-au votat!“, „Săracii alegători de dreapta, ce mai trebuie să sufere!“ etc. Băieți, lăsați, mulțumim, nu e nevoie. Cred că vă deranjați degeaba.
Vorbiți în continuare publicului vostru pesedist, țineți-o ca și înainte cu cât de bun și frumos e PSD-ul, băgați-o a mia oară pe aia cu statul paralel și cu ce nasoală e Uniunea Europeană. Respirați, liniștiți-vă! Ăștia anti-PSD sunt în stare să fie dezamăgiți și singuri, de capul lor – s-au specializat în dezamăgire! –, nu vă irosiți timpul prețios să îi manipulați în direcția asta.
2.
M-am apucat să urăsc fumători pe la 14 ani. Eram mai mulți băieți și fete la scara blocului, discutam parcă despre trăitul sănătos și salvarea biosferei. Și, la un moment dat, mai toți s-au apucat de urât, iar băieții făceau mișto de mine, ispitindu-mă:
– Hai, oaie, urăște și tu cu noi un fumător!
Pe-atunci mi se părea stupid să urăsc, dar am zis să mă prefac și eu un pic de ochii celorlalți, ca să nu par nașpa. Nu mai țin minte cum arăta primul fumător pe care l-am urât, cert e că nu l-am urât din tot sufletul. Nu mi-a plăcut deloc senzația. Am amețit și mi s-a făcut greață, pentru că, na, omul nu e născut să urască fumătorii. Anturajul îl schimbă!
Multă vreme i-am urât doar ocazional, mai mult în joacă, de socializare. Însă, pe măsură ce crizele de identitate și problemele emoționale mi s-au îndesit, să urăsc fumătorii a devenit o plăcere. Mai ales din clipa în care am asociat ura cu cafeaua de dimineață.
Apoi au venit toate celelalte: serviciu, familie, rate etc… Ce să faci ca să scapi de stres? Urăști. Așa ajungi să urăști compulsiv obsesiv. Și, dacă viața ta e flenduri, pe cine altcineva să urăști mai amarnic? Pe fumători, evident, care-s atât de la îndemână și care știu să se bucure în viață și dintr-o chestie atât de măruntă precum un fum de țigară.
Unii zic că te poți îmbolnăvi și chiar muri de la asemenea ură. Ei, rahat, nu-i nimic dovedit științific! (Singurul efect dovedit e că-ți pierzi simțul umorului.) Bunicul meu a urât toată viața câte 40 de fumători pe zi și a trăit până la 92 de ani. Pentru orice eventualitate, am încercat o vreme să urăsc mai sănătos – de exemplu, bicicliști –, dar e frecție, vă spun! Nimic nu se compară cu satisfacția de a urî și chinui fumătorii! Nici nu-mi pot imagina o plăcere mai mare în viață decât ura de după sau ultimul fumător urât înainte de moarte…
Evident, nu așa gândesc eu, ci cam ăsta e profilul de gândire, fire și trăire al celor care îi hăituiesc pe fumători și nu mai știu ce să inventeze ca să-i umilească și să-i chinuie.
3.
Mulți ar putea crede că scriu prea des pe Facebook și la ziar despre lăsatul meu de fumat, ca să mă laud ori ca să primesc like-uri. Total fals. Nu vreau decât să crească cât mai mult numărul celor față de care mă fac de râs, în caz că-mi trece prin cap să mă reapuc.