L-am întâlnit doar de două ori până azi. Prima dată, să fie vreo cinci ani de-atunci, într-un tren pe ruta Craiova – Pitești – București.
De unde venea, nu am aflat. De fapt, nici n-am îndrăznit să cred că el este, într-atât mi se părea de neverosimilă prezența lui la ora aceea matinală în vagonul plin cu pasageri provinciali, mânați de treburi la capitală. Când am coborât pe peron, văzând că trăgea anemic, parcă obosit și parcă în lehamite, un geamantan pe roate, vag burdușit, am îndrăznit să mă ofer a-l ajuta. M-a refuzat cumva sictirit și mi-am dat seama că am comis o prostie. Dar nu m-am învățat minte și, fiindcă tocmai prezentasem în rubrica de față discul trupei Experimental Q, Reflux, i-am spus că textul de pe copertă conține o greșeală de tipar. Autor fiindu-i, omul m-a privit ca și când nu mă vedea, iar eu mi-am urmat drumul, zâmbind mefistofelic în câș. De ce, dracu’ știe!
A doua oară a fost la recentul Bookfest, unde a vorbit despre cartea lui Doru Ionescu, dedicată unor jazmeni germani născuți în România interbelică, mutați în fosta Republică Federală (unde au câștigat bani și renume, dar nu și-au neglijat patria natală, nici pe muzicienii ei năpăstuiți de comunism). De data asta i-am fost prezentat de Florin-Silviu Ursulescu, iar „Moșu“, a.k.a. Florian Lungu, a părut să-și aducă aminte că am scris amândoi în paginile unor aceleași reviste, ba chiar că ne-am intersectat în diverse preferințe. În orice caz, s-a purtat de parcă ne știam din copilărie și nu doar că mi-a spus câteva bancuri, ci – sesizând că am ajuns la spartul sindrofiei prilejuite de carte – a rezumat pentru mine cele descrise în paginile opului, cu amănunte demne de un istoric absolut. Și cine dintre cei care îl cunosc pe Florian Lungu s-ar putea mira că el știe tot, și vreo două amănunte în plus, despre lumea jazzului de pretutindeni?
Mi-am făcut o parte din temele muzicale ascultând emisiunile prezentate de „Moșu“ pe pro-gramul 3, stereo, în uitații ani 1970. Nu, nu eram pasionat de jazz, doar de jazz-rock. Nu ratam însă orele în care Florian Lungu defrișa, împreună cu Liviu Zamora, muzica electronică. Am și înregistrat odată, când am avut magnetofon, cam jumătate – parcă atâta s-a dat – din suita Pictures at an Exhibition în versiunea trioului Emerson, Lake & Palmer.
Cosind eu iarba pe (lângă) moșia pop-rock-show, nevoit să și adăst la umbra vreunui eveniment, auzeam diverse despre fabuloasele prestații introductive ale celui care n-a lipsit de la nici un concert de jazz, pe nedrept socotit sub nivelul altuia (îl știți), împins mai în față de mecanisme necunoscute.
La radio și la televiziunea națională, Florian Lungu a oferit ani lungi – și încă mai dăruiește – adevărate lecții despre subiectele abordate, dar nu la modul suficientist, propriu spicherilor îmbuibați de rating. Așa cum stă bine moșului veșnic tânăr, înțelept și poznaș, absolvent de conservator pe timpul când acolo pătrundeau numai cei talentați, creativi prin definiție, discursul său excelează prin luxurianța de metafore ce alcătuiesc un profil artistic în egală măsură informativ și laudativ. Și trebuie menționat că rândurile scrise de Florian Lungu despre oricare muzician, clasic al jazzului sau nou venit cu sânge în instalație, nu decortichează nici o parte slabă, necum vreo lălăială a performerului vizat. Rar un astfel de spirit comprehensiv în lumea celor care nu cântă, ci mai des cuvântă!
Cartea Moșu – Florian Lungu în dialog cu Doru Ionescu este apărută tot la Casa de Pariuri Literare. Ionescu își urmărește intervievatul cu obstinație, însă „Moșu“ nu se dezminte: spune exact ce vrea. Dar cu cât farmec!