Putea fi perceput ca o provocare inutila, ca o jignire gratuita. Si exact asa a fost perceput in lumea islamica si nu numai.
La sfirsitul lui 2007, a aparut la Editura Polirom editia in limba romana a Versetelor satanice de Salman Rushdie. Nu reiau aici istoria cartii, nici macar pe scurt, intrucit e arhicunoscut ce s-a intimplat in jurul ei si al autorului ei. Nici nu vreau sa-mi exprim vreo mirare referitoare la reactia pe care au avut-o diversi reprezentanti ai religiei islamice, pentru ca as fi ipocrit. Sigur ca era de asteptat ca publicarea Versetelor sa stirneasca si la noi patimi, sa fie insotita de amenintari s.a.m.d. Insa demersul unei edituri de a publica o carte e cu totul altceva totusi decit cel al unor publicatii de a prezenta niste caricaturi doar din dorinta de a-si sublinia, usor egolatric, libertatea de exprimare si curajul.
Cartea lui Salman Rushdie a fost deja citita si rascitita in limbi de circulatie mondiala. Exista insa, iar asta o stiu din numeroase discutii purtate de-a lungul vremii, o asteptare generala cu privire la o traducere romaneasca, inclusiv din partea multora pentru care accesul la lectura in alte limbi era mai putin lesnicios, fie si din motivul simplu ca nu stapinesc suficient de bine acea alta limba. Iar o editura care isi asumase deja publicarea altor titluri ale aceluiasi autor risca sa dea un semnal negativ pe piata nepublicind cartea cea mai controversata si, evident, cea mai vizibila a lui Salman Rushdie. Prin urmare, nu mi se pare nimic emfatic, nimic gratuit in aceasta aparitie, ci ea se inscrie doar intr-un firesc al lucrurilor.
Firescul acesta putea fi pus insa sub semnul intrebarii, spuneam, de comunitatea islamica. Nu insist asupra acestui aspect, dar n-am cum sa ma prefac ca nu-l inteleg. Ce mi s-a parut naucitor a fost comunicatul Bisericii Ortodoxe Romane, in care aceasta isi exprima „solidaritatea cu comunitatea musulmana din Romania, in contextul aparitiei in limba romana a cartii intitulate Versete satanice, si dezaproba manifestarile care lezeaza valorile spirituale si simbolurile religioase, indiferent de religia oficiala pe care acestea le exprima”.
La o prima vedere, ecumenismul manifestat de B.O.R. e salutar. Respectul, subliniat oficial, fata de valorile unei religii e imbucurator si, realmente, n-am cum sa nu-l apreciez la rindul meu aici, pentru ca fenomenul de respingere a manifestarilor religioase de orice fel a devenit, in ultima vreme, un fel de joc de societate si se fac eforturi sa fie inclus in zona „intelectualitatii lucide”, in zona „mintilor dezghetate” s.a.m.d. Or, parerea mea e cu totul alta, dar nu despre asta mi-am propus sa scriu acum. Problema in comunicatul B.O.R. e alta. Sarind ecumenic in sprijinul comunitatii musulmane, Biserica isi incheie demersul cu o trimitere, nici macar subtila, spre Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor, potrivit careia „in Romania sint interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase”.
Cu alte cuvinte, B.O.R. se pozitioneaza ferm, in contextul aparitiei acestei carti, in zona fanatismului extrem, fara nuante, incadrind-o la „forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa”. Vine adica, in mod public, cu un vot de blam hotarit, care contrasteaza chiar cu opinia muftiului Murat Iusuf, cel care a recunoscut ca a citit cartea in anul III de studentie si si-a exprimat parerea ca orice musulman poate citi volumul, „pentru a vedea si chipul celor care blasfemiaza o religie”.
Se naste astfel un paradox: in timp ce reprezentantii musulmanilor vin cu o reactie moderata, indemnind tocmai la libertatea de gindire si de alegere, Biserica noastra condamna posibilitatea de a medita pe seama unui subiect, condamna libertatea de a cunoaste si de a lua decizii beneficiind de aceasta cunoastere. In felul acesta, B.O.R. a ales sa se pozitioneze, intr-un joc extrem de periculos, de partea extremismului, justificindu-l. Mai mult, incuviintindu-l subtil, in cel mai retrograd mod cu putinta.