Interviu  -  Dan Burcea  -  

Anca Visdei este romancieră, autoare de piese de teatru și de biografii elvețiană de limbă franceză și de origine română. Piesele sale de teatru sunt jucate în lumea întreagă, inclusiv la București, orașul său natal, unde autoarea își începuse în tinerețe studiile la Institutul de Teatru și Cinematografie, secția Regie. Piesa sa Dona Juana se joacă actualmente la București la Teatrul Dramaturgilor Români. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute, le menționăm aici pe cele aparținând genului biografic și dedicate dramaturgului Jean Anouilh (2012) – unica biografie scrisă până acum despre acesta –, cea a actorului Orson Welles (2015) și în fine pe cea cu titlul Alberto Giacometti, Ascèse et passion (2019).

Am dorit, prin interviul de față, să aflăm mai multe despre opțiunea și modul în care Anca Visdei a scris această biografie.

De ce Alberto Giacometti și ce loc îi acordați în această trilogie de artiști?

Am dorit să creionez portretele unor artiști care, în genuri diferite, sunt reprezentativi pentru figura omului secolului XX. După Anouilh, scriitor francez căruia am avut șansa să-i fiu prietenă apropiată, l-am ales pe Orson Welles, un cineast american îndrăgostit de Europa. Și dintr-o dată mi-am zis: incredibil, eu, care desenez și pictez de când mă știu, nu am scris niciodată despre un artist plastic. Imaginea lui Giacometti mi-a apărut imediat și mi-am zis: „El e, am găsit… în plus e elvețian!“. Mai ales că îmi va fi ușor să stabilesc contacte pentru documentare, să merg la fața locului și să-l descopăr mai îndeaproape cum îmi doream, mai ales că i-am îndrăgit din totdeauna opera.

Între anchetă, explorare, reconstituire a operei și redactare, care etapă vi s-a părut cea mai dificilă, dar, poate, și cea mai pasionantă?

Sincer vorbind, cred că redactarea a fost perioada cea mai dificilă. Mai întâi, fiindcă un fel de responsabilitate te copleșește din­tr-o dată: ai toate documentele, toate interviurile, ai imaginile și, iată, că vine răspunderea imensă de a fi la nivelul materialului adunat și a timpului acordat de persoanele solicitate. În plus, e vorba de o perioadă solitară după atâtea descoperiri în cascadă: oameni, locuri… Cel mai pasionant pentru mine (pentru jurnalista care am fost și care am rămas pentru totdeauna) a fost ancheta: deplasările la fața locului, interviurile cu oamenii, consultarea arhivelor. Este ca un thriller intelectual foarte incitant până când ajungi la momentul când trebuie să te apuci de scris, și atunci te întrebi, oare am să fiu în stare să le transmit toate acestea cititorilor? Din fericire, chiar și în timpul redactării care, încă o dată, este o muncă solitară, există momente de bucurie și de inspirație pline de entuziasm.

Să vorbim mai întâi de locul natal al lui Giacometti, Val Bregaglia, loc unic care a dat numeroși artiști. Ce influență au avut aceste locuri asupra marelui sculptor?

Giacometti nu poate fi înțeles fără pământul unde s-a născut. Fiu al naturii și al peisajelor agreste de la munte, el a întrezărit, prin prisma omului, lumea minerală. A redat această lume cu o simplitate și o evidență care au rezultat din observarea naturii. Un alt fapt important este acela că tatăl său a fost pictor și că marea bucurie din copilărie a lui Alberto Giacometti era de a da fuga în atelier de îndată ce revenea de la școală. Să mai adăugăm asprimea vieții din Val Bregaglia, tenacitatea cu care oamenii luptau pentru a supra­viețui, demnitatea lor protestantă și lim­ba tot atât de muzicală ca și italiana. Toate aceste particu­larități contrastante nu puteau să dea decât o personalitate originală; fă­ră a mai pomeni de cultul muncii și de simțul etic tipic elvețian.

Din copilăria sa, am reținut mai multe detalii. Mai întâi, „ochii [cu care] absoarbe deja lumea“ încă de la vârsta de 2 ani, apoi, copilăria sa „bucolică, veselă și nicidecum singuratică“, dar și caracterul lui visător, solitar, nevoia lui „de a se simți în siguranță“, „mângâiat și protejat fără încetare“. Ați străbătut personal aceste coline. Ce v-au inspirat?

I-am rugat pe oamenii din vale să-mi arate locurile, inclusiv pește­rile despre care Giacometti vorbește în scrierile sale, acolo unde se ascundea copil fiind, inclusiv stâncile negre despre care credea că îi sunt dușmănoase. Nimic nu se schimbase, totul era ca pe vremuri. M-am strecurat pe genunchi împreună cu o rudă de-a lui Giacometti în peșterile despre care el vorbea, am pipăit încăperile încălzite la soare sau acoperite de zăpadă (le-am vizitat în toate anotimpurile) și am simțit un lucru ca pe o evidență: în această vale se aude glasul veșniciei. Lucru și mai frumos, am vizitat atelierul tatălui care a devenit apoi cel al lui Alberto. Nimic nu se schimbase, era ca o călătorie în timp. De altfel, aceasta e una din marile calități ale tablourilor și sculpturilor lui Giacometti: timpul pare suspendat, te afli în imuabil, în inalterabil.

Ce ne puteți spune despre legătura dintre Alberto și mama sa, Annetta Giacometti ?

Annetta era o „madre-padrona“, o figură matriarhală în fața căreia Alberto era cuprins de spaimă, dar și de fascinație. Ea domnea peste întregul trib, desigur din cele mai lăudabile motive: ea era creierul familiei și nu este deloc sigur că Alberto, fratele lui, Diego și chiar tatăl lor și-ar fi putut împlini operele lor fără ea. Bineînțeles, ea hotăra dacă și cu cine urmau să se căsătorească copiii, îi certa, le dă­dea ordine, devotamentul ei fiind însă imens. Cu un gust nestingherit, a crezut în geniul fiului său cum crezuse și în cel al soțului. A făcut tot ce se putea pentru a-i ajuta să-și realizeze operele.

Care este rolul patern?

Importanța tatălui este imensă. În familie, rolurile sunt un pic inversate: mama domnea asupra ordinii, iar tatăl veghea la transmiterea frumosului și a cunoștin­țelor, făcând lucrul acesta cu o dulce și liniștitoare tandrețe. Iubirea lui Alberto pentru tatăl său era atât de mare încât, la moartea acestuia, i-a fost imposibil să asiste la înmormântare: s-a îmbolnăvit, fiind nevoit să stea mai multe săptămâni în spital. Relativ la mama sa, lucrurile s-au petrecut altfel, Alberto a murit la nu­mai doi ani după ea. Este o familie unită printr-o iubire incredibilă, fizică, terestră. Cred că tot ceea ce Giacometti a realizat a fost și ca o mulțumire adresată lor, dar și ca ei să fie mândri de fiul lor.

Pe ce coordonate se con­stru­iește personalitatea lui Giacometti? Vorbiți în cartea dumneavoastră de „obsesia copilăriei“, de „hipersensibilitatea la schimbările subtile a ființelor și a vieții“, de „privirea lui hipermnezică“, definindu-l ca fiind „un torturat extravertit“.

Giacometti era obsedat de a reda lumea așa cum el o vedea. E un pariu atât de greu! Citindu-i co­respondența, scrierile sau interviurile din ziare, ai impresia că și-a ales această limită imposibil de atins, această stea inaccesibilă, tocmai pentru a nu o atinge vreodată și a continua astfel să o caute toată viața. Cert, avea obsesiile lui, dar deseori operele sunt construite cu astfel de obsesii. Prin această precizie și prin onestitatea artistică, el și-a dedicat viața pentru a ne face sensibili la lumea lui.

Ajuns la Paris în 1920, dorința lui este „de a reprezenta totalitatea fără a omite amănuntele“. Care este contribuția majoră din această perioadă a lui Giacometti?

Marea operă a lui Giacometti constă în faptul de a fi făcut o sinteză între pictură și sculptură. În afară de Michelangelo Buonarroti, nimeni nu a mers atât de departe pe acest drum. Sculpturile lui Giacometti, prin policromia lor, prin forma lor de lamă de cuțit, prin transmutarea viselor sale în ope­ră din perioada suprarealistă, realizează această uniune dintre pictură și sculptură. În ce privește tablourile sale, fiecare trăsătură este iterativă, reluată fără încetare, ca și când ar fi lucrat la o sculptură cu dalta. De altfel, el înscrie foarte des pe sculpturile sale trăsături cu briceagul: ca trăsăturile de desenator. Putem spune deci că Giacometti este omul sintezei între cele două arte, un adevărat plastician, în sensul cel dintâi al termenului.

Când începe adevărata perioadă a operelor care-l va consacra cu adevărat?

Giacometti este deja cunoscut, ba chiar și la modă, încă de la sfâr­șitul anilor douăzeci, datorită su­prarealiștilor care-l remarcă, îl ajută să expună, scriu despre opera lui. După excluderea lui din grupul suprarealiștilor, Giacometti se află într-o situație dificilă, fiind izolat și obligat să facă ceea ce se numește „lunga sa călătorie“, continuându-și căutarea fără sprijinul vreunui grup. În timpul războiului, revine în Elveția și stă până în 1945: lucrează zi și noapte, numai că, atunci când revine la Paris, operele sale sunt atât de minuscule, că va sfârși prin a spune că le-a transportat într-o cutie de chibrituri. Această operă liliputană, adevărată nigredo alchimică, constituie creuzetul de unde se vor ivi în mo­mentul Bienalei de la Veneția operele sale desăvârșite: Femeile așa-zise din Veneția, Omul cu degetul, Omul care merge. Gestația s-a împlinit în timpul războiului și, în momentul în care se întoarce în atelierul parizian, el reușește să realizeze la dimensiuni mari ceea ce lucrase multă vreme ca fiind niște machete ale unor sculpturi ce urmau să apară.

Ce raport întreține artistul de­spre care s-a spus că trăia ca un „călugăr laic“ cu noțiunea de celebritate și cu cea de confort material?

Într-adevăr, celebritatea îi era indiferentă. Trăia și lucra într-un atelier minuscul, fără apă curentă și încălzindu-se doar la o sobă dărăpănată. Nu închidea niciodată ușa cu cheia, deși păstra din ce în ce mai mulți bani în cutii de pantofi puse sub pat. Îi plăcea enorm să-și petreacă iernile la Val Bregaglia, întorcându-se astfel la casa copilăriei, la atelierul tatălui, dormea în patul unde se născuse, mama lui oferindu-i tot confortul posibil, retrăia deci dulcea lui copilărie. Alternanța dintre aceste reveniri la culcușul natal, matern și condițiile spartane pe care și le impunea la Paris este unul din secretele reușitei sale ca artist: ocolea mondenitățile, capcanele opulenței și relațiile sociale care-i mâncau timpul, reușind în același timp să-și refacă forțele prin întoarcerea la rădăcinile geografice și familiale pentru a-și putea continua opera.

Ce ne puteți spune despre legăturile lui cu femeile?

Influența acaparatoare a mamei a fost formidabilă. În așa măsură încât Alberto ajunge să-i spună soției pe care o chema Annette că s-a căsătorit cu ea fiindcă avea același prenume cu mama lui. Dincolo de acest detaliu, lucrurile sunt mult mai complexe: el i-a lăsat soției imensa moștenire și puterea de a veghea asupra poste­rității operei sale. Cheia care ne-ar putea face să înțelegem această relație constă poate în prezența pentru el a imaginii familiei atât de strâns unite pe care a cunoscută în copilărie. La vârsta de șaptesprezece ani a aflat că devenise steril din cauza oreionului de care se îmbolnăvise. S-a gândit prin urmare că, neputând să aibă copii, nu putea să impună acest lucru unei „femei bine“. Prostituatele constituiau prin urmare so­luția, căci ele nu-i puteau impune să aibă o familie. Mai mult, cum acestea nu erau decât femei de ocazie, ele îi permiteau să nu trăiască decât pentru opera lui, fără com­plicațiile unei vieți de familie. Le respecta și, atunci când își consacra timp să discute cu ele, ceea ce îi plăcea, le plătea pentru timpul petrecut discutând. De altfel, cuplul pe care îl forma împreună cu Annette era mai degra­bă un cuplu tată-fiică sau prieten-prietenă de­cât un cuplu înamorat.

În schimb, ultima lui iubire, Caroline, a fost pentru el o apoteoză. S-a lăsat să alunece către un sentiment călduros, încrezător. Desigur, Caroline era „prostituată pe trei sferturi“, cum zicea Jacques Brel, dar ea i-a luminat ultima parte a vieții, ca să nu mai vorbim de câtă tandrețe poartă în ele portretele pe care i le-a făcut!

Ce se poate spune azi despre posteritatea lui Giacometti?

Piața actuală a obiectelor de artă este un târg pentru cine apucă mai mult, astfel încât deseori operele sunt mai degrabă echivalente cu un pachet de acțiuni decât cu o emoție sau un sens. Ceea ce e formidabil în cazul lui Giacometti e că opera lui reunește în același timp calități artistice și recu­noaș­tere financiară pe piață. În 2015, sculptura sa Omul cu deget a fost achiziționată pentru 141,3 mili­oane de dolari la Christie’s: este sculptura cea mai scumpă din lume, care a detronat precedentul record de 131 de milioane de dolari. Care era acea sculptură? Omul care merge, tot al lui Giacometti. Sculptorul i-a influ­ențat pe toți artiștii contemporani care recunosc în mod deschis cât îi datorează. Cred că nu este vorba aici de un fenomen de modă. Giacometti va rămâne pentru totdeau­na în istoria sculpturii datorită faptului că, prin simplitatea sa, prin capacitatea lui de sintetizare, el reprezintă în fiecare din operele sale ceea ce toți oamenii au în comun unii cu alții. Și tot ce au etern în ei. Operele sale posedă aceeași universalitate ca și cele mai renumite sculpturi etrusce, sumeriene, egiptene. O artă dincolo de timp, o artă pentru eternitate, la fel ca munții din Val Bregaglia.

Galerie foto