Sau de cei care, precum regizorul Ingmar Bergman in memoriile sale, constata ca „am fost inecati intr-un val de frumusete devastatoare, repugnanta”… Si atunci de ce scriu?
Scriu fiindca aniversarea centenarului prilejuieste o devarsare de articole in presa muzicala europeana ce depasesc limita unei celebrari decente, tinzind mai curind spre o beatificare a personajului si a calitatilor sale. „Maestro al secolului” titreaza lunarul francez „Classica Repertoire”, in timp ce la Londra, in „Gramophone”, o alta revista de mare circulatie, redactorul-sef gaseste de cuviinta sa foloseasca Vechiul Testament, pentru a explica de ce el, desi evreu, se simte capabil sa separe omul si muzica si care ar fi ratiunea editiei omagiale a revistei. Indiferent de defectele omului, scrie James Inverne, arta lui Karajan ar veni dintr-o sursa „mare si nobila”, altfel spus, divina. Poate. Si totusi…
In cei citiva ani de destindere ai regimului trecut, la sfirsitul anilor ’60, televiziunea romana i-a inecat si ea pe melomanii nostri cu imaginile unui Karajan cu alura mistica, dirijind cel mai adesea cu ochii larg inchisi simfoniile beethoveniene. Si multi au jurat atunci numai pe el. Cu exceptia lui Leonard Bernstein, pentru Karajan nomine odiosa, imaginile altor mari dirijori ai secolului au ramas atunci practic necunoscute. Sau erau cunoscute doar pentru cei putini care aveau sansa sa primeasca de la rude din Occident sau via persoane ce studiasera in Uniunea Sovietica, discurile LP ale unui Wilhelm Furtwangler, el, probabil, adevaratul mare dirijor al secolului XX. Mai mult ca sigur, nu am fost singurii intoxicati cu Karajan. In Cehia de dupa revolutia de catifea, timp de vreo zece ani, in magazine nu gaseai decit discurile lui Karajan. Era „singurul” dirijor vandabil, in termenii de marketing ai noii economii de piata, impusi de Deutsche Grammophon.
Personajul Herbert von Karajan a fost, cum o recunostea el insusi intr-un interviu la batrinete, o personificare exclusiva a calculului rece, altfel spus avid de putere, faima si bani, arogant si dispretuitor, temut de orchestra sa, Filarmonica berlineza, si de nenumarati interpreti ce jucau jocul idolatriei fata de patron. Putini din cei ce au lucrat cu el au indraznit sa-i infrunte ideile discutabile, sa nu se lase umiliti sau inselati de dirijorul tiran, pentru care gloria si averea personala – o spune explicit in memoriile sale o mare soprana, Birgit Nilsson – erau adesea mai presus decit muzica. Aceleasi observatii le facea, in carnetele sale, si Sviatoslav Richter. Pentru el, Karajan era, in fond, un dirijor „prodigios”, capabil, intr-o interpretare a Simfoniei a 8-a de Bruckner, sa fie „magnific, expresiv si uman”, dar la fel de capabil „sa nu-si dea osteneala sa se ridice la nivelul la care ar fi trebuit”. „Raceala si indiferenta…”, nota Richter vorbind de un spectacol verdian, Otello, cu Jon Vickers si Mirella Freni.
Oricit le-ar displacea astazi unora sa faca uz de memorie, cazul Karajan nu poate fi separat de pactul sau cu diavolul, in anii ce au precedat cel de-al doilea razboi mondial. In Austria, la Salzburg si apoi la Ulm, in Germania, Karajan s-a inscris voluntar de doua ori in partidul national-socialist, iar apoi a facut jocul liderilor acestuia in tentativa de a-l detrona pe Furtwangler de la sefia Filarmonicii din Berlin. Fara a fi membru de partid, nu ar fi putut face o cariera, se justifica el dupa razboi, cu o formula bine cunoscuta. Nu am la indemina biografia lui Richard Osborne pentru a-i schita portretul in acele timpuri. O face insa, in insemnarile lui berlineze, un om cultivat, Dumitru Cristian Amzar, in mai 1941 atasat de presa: „Am ascultat simbata seara, la Filarmonie, Simfonia a opta, de Bruckner, dirijata de Karajan… Spre deosebire de Furtwangler, dirijorul obiectiv, stiintific, as spune, Karajan conduce emotiv si subiectiv, devenind el eroul propriu-zis si centrul intregului spectacol. Furtwangler este interpretul care nu vrea sa scoata dintr-un text filosofic mai mult decit a dorit autorul sa spuna, relevind, fireste, toata profunzimea gindirii. Karajan, dimpotriva, pune foarte mult de la el si trece totul prin conceptia lui”. In februarie 1942, acelasi martor adauga: „Deosebirea nu sta in faptul ca Furtwangler ar fi interpretul obiectiv, iar Karajan subiectiv. Amindoi sint, ca orice interpret, deopotriva de subiectivi, deoarece subiectivitatea fiecaruia este aceea care da viata operelor executate. Deosebirea esentiala mi se pare ca trebuie cautata in alta parte. Eroul principal al unei bucati executate de Furtwangler este autorul, compozitorul ei. De cite ori am auzit pe Karajan, am avut impresia ca eroul principal este el insusi. In acest singur sens as accepta afirmatia ca Furtwangler este obiectiv in interpretarea lui, iar Karajan, subiectiv”.
Ar fi multe de spus, dar pagina nu o permite. Karajan, promotorul industrializarii actului muzical, a lasat in urma peste 900 de inregistrari. Cultul lui mi se pare nociv, dar, indiscutabil, din aceasta masa de discuri si videouri citeva sint absolut remarcabile. Incercati, de exemplu, Simfonia a 2-a de Sibelius, cu Orchestra Philharmonia. O propunere, subiectiva…