„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Leopardul de zăpadă, de Peter Matthiessen, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă, care va apărea în curând în colecția „Biblioteca Polirom. Esențial“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
29 noiembrie
Petrec o după-amiază liniștită în meditație undeva lângă altarul alb de la confluența râurilor, lăsându-mi mintea să se dizolve în tumultul luminos unde se întâlnesc cele două cursuri de apă. Când coboară întunericul, mă alătur lui Tukten și Dawa lângă foc. Bem tăcuți arak, vorbim puțin, ne simțim amorțiți și mulțumiți. Mă întreb dacă Tukten o să bea mult, dar nu o face.
Îl studiez pe acest soldat bătrân, cu o cicatrice în formă de semilună pe obrazul stâng, ochi triști și un zâmbet nestăpânit, ce luminează un chip ca o străveche mască mongolă. Când sunt departe de ceilalți șerpași, Tukten și Dawa se înțeleg bine: nu i-am auzit nici măcar o dată spunându-și vreo vorbă răutăcioasă, deși sunt nevoiți să împartă același cort mic. Dawa îi dă ascultare lui Tukten, așa cum se și cuvine, căci în tot timpul cât Dawa a bolit și apoi a simulat boala pentru a se sustrage de la muncă, Tukten a fost un adevărat Bodhisattva, purtându-se cu mai tânărul șerpaș la fel de politicos și de amabil cum se poartă cu mine.
Cad, cad întruna – un vis cu o prăbușire, într-o mașină pe care nu o mai pot controla. Îmi potolesc panica respirând profund și merg până într-acolo încât le urez noroc celorlalți pasageri. Chiar când suntem pe punctul de a ne izbi, se aude un răsunet cosmic și, alinat de zgomotul râului, mă întreb dacă sunt mort. Mă simt pe jumătate în interiorul trupului meu și pe jumătate în afara lui, mă zbat să mă eliberez, dar încă nu sunt pregătit să renunț.
30 noiembrie
Ajungem la aeroport devreme, curați și destul de timizi unul față de altul. Tukten și-a aruncat căciula și zdrențele și arată odihnit în puloverul meu de rezervă, căci la Kathmandu îl voi recomanda vânzătorilor de echipament montan ca sirdar, șef de șerpași. Le plătesc șerpașilor salariile pentru lunile lor de muncă loială și îl pun pe Tukten să-i explice lui Dawa detaliile cu privire la calcule. Apoi îl iau pe Tukten deoparte ca să-i plătesc suplimentul promis. Șerpașii nu doresc să mă întrebe nimic despre calcule, nici să își numere banii, temându-se să nu pară nepoliticoși, și amândoi sunt încântați de bacșișuri. Când i se pune în față o chitanță, lui Dawa îi face o deosebită plăcere să își scrie încet numele pentru prima oară în viața lui. Ideea îl face să se cutremure de râs. Cât despre Tukten, el pare mulțumit că îl consider calificat pentru funcția de șef de șerpași și se declară dispus să meargă la un interviu de angajare în Kathmandu – am senzația că nu o face neapărat cu gândul să-și îmbunătățească situația, ci mai degrabă din politețe față de mine și ambițiile pe care le am pentru el.
Un bărbat călare, prieten cu Tukten, vine cu niște arak ca dar de despărțire. Spre prânz un zgomot de motoare se prăvălește din văzduhul de deasupra lui Kanjiroba: o mașinărie zburătoare dă ocol lunii noi și tot orașul vine în fugă la pistă. În timpul aterizării caii se trag speriați îndărăt, iar copiii aleargă prin praful lăsat în urmă de avion. În apropiere de pistă, două siluete indiferente, ce desțelenesc pământul cu niște săpăligi rudimentare, își continuă treaba, înaintând agale, pas cu pas. Apoi avionul dispare iar cu zgomot în sud și ciorile agitate se rotesc în zbor peste vale.
Controlul poliției se face repede, căci se dovedește că și inspectorul e prieten cu Tukten. Când avionul se întoarce, suntem culeși din Jumla și duși înapoi în est în doar câteva ore, zburând peste canioanele întunecate și versanții albi, a căror traversare ne-a luat multe săptămâni grele. Când străbatem o trecătoare înaltă dintre munți, pilotul glumește cu copilotul și zboară la cinci metri deasupra solului, vârful unei aripi trece la doar câțiva metri de gheața scânteietoare, iar singurul care nu e înfricoșat de trucul ăsta prostesc este șerpașul Dawa, care zâmbește timid, copleșit de uimire.
Avionul iese dintre crestele înzăpezite și plutește liniștit spre sud-est, de-a lungul masivilor albi ai lui Dhaulagiri, pe lângă Annapurna și conul transparent al lui Machhapuchare, și spre sud, peste poalele lui Bhairava, unde Kali Gandaki coboară din munți și intră în India. Când avionul virează, umbra sa cade peste ceea ce trebuie să fie Lumbini, la capătul unei șosele proaspăt construite peste munți – un dar al budiștilor din Japonia. Strig la Tukten să-i arate lui Dawa locul nașterii lui Buddha Sakyamuni. Dawa oftează.
Bhairava este un alt nume dat lui Shiva Distrugătorul în Câmpia Gangelui. Nu e cu mult deasupra nivelului mării și, după două luni petrecute pe înălțimi, ne chinuim să respirăm în umiditatea și căldura de aici. Apoi avionul o ia din nou spre nord și est, iar întreaga fortificație albă a Himalaiei se întinde dinaintea noastră, creastă după creastă. Când avionul înconjoară Kathmandu, Tukten arată spre ceva aflat foarte departe în est, zicând că acolo sunt Everestul și mărețul Lachi Kang, unde a murit Milarepa. Totuși eu cred că Tukten se înșală. Lachi Kang e mult prea departe pentru a putea fi zărit.
CARTEA
Leopardul de zăpadă, volum cu care Peter Matthiessen a obținut prima oară National Book Award, este o relatare a călătoriei făcute de el împreună cu naturalistul George Schaller în Nepal, în căutarea faimoasei feline cu acest nume, dar și pentru a vizita Mănăstirea de Cristal, un centru spiritual budist din Himalaia. Pasionat de filosofia Zen și, în același timp, un observator perspicace al lumii din jur, Matthiessen transformă relatarea călătoriei sale într-una de tip inițiatic, în care căutarea unui animal rar se îmbină cu o căutare a sinelui după o traumă recent suferită de scriitor —moartea prematură a soției, Deborah. Descrierea călătoriei, cu greutățile întâmpinate pe traseu, prin munții înzăpeziți și satele nepaleze, alternează cu digresiuni pe teme spirituale, legate de gândirea și practica budiste, excursuri filosofice și meditații de ordin personal. Această împletire de întâmplări, idei, personaje exotice și descrieri ale copleșitoarelor peisaje himalaiene conferă un farmec aparte volumului lui Matthiessen, scris sub forma unui jurnal de expediție, dar care e în același timp o călătorie spre ființa lăuntrică ascunsă în fiecare dintre noi.
AUTORUL
PETER MATTHIESSEN (1927-2014) a fost un scriitor și naturalist american și, până în prezent, singurul autor care a câștigat National Book Award pentru ficțiune și nonficțiune. Născut în New York, Matthiessen a studiat la Yale University și, vreme de un an, la Sorbona. După absolvirea facultății, a început să publice povestiri și să studieze zoologia. În urma succesului obținut cu primele texte de proză, se hotărăște să urmeze o carieră literară. Începe să călătorească intens și, în urma explorărilor sale, publică aproximativ douăzeci de volume pe teme de științe naturale și mediu, inclusiv Leopardul de zăpadă (1978), cu care obține pentru prima oară National Book Award. În același timp, continuă să publice proză scurtă și mai ales romane, printre care se numără At Play in the Fields of the Lord (1965, selectat pe lista scurtă pentru National Book Award) și trilogia Everglades (Killing Mister Watson, Lost Man’s River și Bone by Bone), apărută în 2008 într-un singur volum, cu titlul Shadow Country, cu care câștigă încă o dată National Book Award.