Rubrici  -  Florin Lazarescu  -  Căsuțe pentru păsărele și cărți care te iau de prost  -  

1.

Plimbându-mă prin oraș, mă tot întreb – a nu știu câta oară – de ce Dumnezeu tot insistă oamenii să pună atâtea căsuțe pentru păsărele prin copaci.

Sunt pline parcurile cu asemenea „locuințe“. Și-i obicei vechi. Ni se bagă în cap încă de pe la grădiniță. Îmi amintesc că și pionierii aveau obligația cetă­țenească să construiască și să plaseze în pom cinci căsuțe pentru sărmanele zburătoare.

Și nu pricep. N-am văzut în viața mea vreo păsăruică măcar să se odihnească în trecere pe acoperișul „sprijinului“ oferit de noi, darmite să-și întemeieze o familie înăuntru. Acestea, evident, preferă să-și facă lucrul lor, să care felurite crengi, paie, frunze etc. și să-și încropească singure un cuib cum le taie capul.

Tare mă tem că, de fapt, totul por­nește de la imaginația noastră pervertită de desene animate: păsărele stau musai în căsuțe din lemn, cu acoperiș în două ape. Totuși, nu-i evident că nu-s interesate de nici o culoare de ceea ce facem noi pentru ele?

2.

Am citit recent trei cărți. Citit, vorba vine. Le-am luat de pe raft, mai degrabă la întâmplare, ca să mă opresc doar asupra uneia, cea mai interesantă dintre.

Prima era constituită din eseu­ri despre iubire și moarte. Sub­țirică, cu scris mare, am citit-o cap-coadă. Și-am rămas cu o senzație de vid mai acută decât dacă aș fi privit un meci de ligă secundă din campionatul românesc. Un autor celebru, evident inteligent și cult, profesionist într-ale scrisului, dar de o mediocritate lucie, care a etalat crude – și crunte – povesti­oare ori banalități filosofice împănate cu trimiteri la mari perso­nalități culturale ale lumii.

A doua era un roman de câteva sute de pagini. Am citit primele o sută, după care am continuat pe sărite, cam câte zece în calup, până la sfârșit. După începutul bun, foarte promițător, cartea a fost o continuă cădere liberă. Nimic în afară de o nostalgie găunoasă, relevantă doar pentru autor și cunoștințele sale, pusă în pagină cu un talent incredibil de a rata esențialul, marea povestea promisă la tot pasul, care însă nu mai vine. Timp de câteva ore am „văzut“ încontinuu un om – autorul – care își ia avânt să sară un șanț, mă asigură prin vorbe meș­teșugite că o să-mi arate ceva spectaculos, se laudă cu capaci­tățile extraordinare și cu misiunea lui sacră de a o face (i-a promis bunicului, încă din fragedă copilărie), pentru a se opri, de fiecare dată, pe marginea lui. Cred că, de oricât har stilistic ar beneficia un scriitor, acesta devine ridicol când încearcă să transforme o pumneală din copilărie în Bătălia de la Waterloo. Sau poate încerca, dar în cheie ironică, nu crezând că a fost, pe bune, eroul unui asemenea eveniment, nu vânzându-mi-o ca pe-o chestie care va marca omenirea.

În fine, pe-a treia doar am frunzărit-o. O alesesem doar de amuzament, datorită stupizeniei titlului. Una dintre miile de porcărioare „cum să“, care te-nvață chipurile să rezolvi practic, profesionist, varii probleme cotidiene. Vreo jumătate de oră, pe sărite, prin afirmațiile idioate cu caracter „științific“, a fost distractivă, după care m-a lăsat mască prin pretinsa ei seriozitate, vorbind despre nimic. În vreme ce pot acorda un anumit respect genului acesta de cărțulii care mă învață să ud florile, să cresc hamsteri etc., îmi fac cruce când văd că cineva a scris 200 de pagini despre cum să deschizi și cum să vorbești la telefonul mobil.

Judec o carte în funcție de ceea ce și-a propus autorul. Și-o accept, o duc până la capăt și atunci când are multe lipsuri, ba chiar și când e de-o prostie cinstită. N-o pot tolera însă când, prin toate cusăturile ei cu ață albă, simt că autorul mă ia pe mine, cititorul, de prost.

Și-s oarecum șocat – indignat e prea mult spus; fiecare citește ce, cum și cât vrea – când mă gândesc la succesul pe care îl au toate cele trei cărți „citite“ recent de mine nu doar în rândul amatorilor, ci și al așa-zișilor profesioniști.