Într-o zi, în căldura toridă a verii timișorene, am mers la o seară de lectură colectivă pentru care selectasem, de dragul coerenței, un set de texte literare despre identitatea locului și istoria ei implicită din anii 1980 încoace.
Cu puțin înainte de a începe lectura și discuțiile, a apărut un tânăr arhitect vioi și zâmbitor, prieten cu organizatorii, care era doar în trecere, dar, din politețe, a întrebat ce vorbeam și citeam noi acolo. Cineva i-a spus și l-a întrebat dacă n-ar vrea să stea și el (oricum nu eram prea mulți). În momentul acela chipul i s-a strâmbat. A pufnit:
— M-am săturat de poveștile astea cu multiculturalismul Timișoarei, cu românii și nemții și ungurii și sârbii, cum trăiau ei împreună. Istoria, imperiul și ce-a făcut aici…
Am dat din umeri: tema lecturii nu era tocmai asta, dar poate că omul nu înțelesese bine. Oricum, disprețul lui agitat era autentic.
— Pe mine istoria actuală mă interesează. Și nu Timișoara de centru, pe unde umblă turiștii, unde vine toată lumea să caște ochii. Periferia, cartierele, acolo e adevăratul oraș. La periferie, în fabrici, în uzine…
Am tresărit. Fabrici și uzine – de când n-am mai auzit sintagma asta! Și voi fi auzit-o vreodată din gura cuiva care n-a apucat să trăiască în comunism? Parcă nu.
— Romii, a continuat tânărul arhitect, uite, de exemplu, romii, s-a ocupat cineva de rolul etniei rome în istoria orașului? Nu, că nu interesează, nu vorbim despre romi, vorbim numai despre interlopii bogați, cu vilele din centru…
— O s-avem în toamnă o lectură cu o poetă romă, l-a întrerupt timid unul dintre organizatori.
— Ei, da, așa da! Uite, la așa ceva aș veni! Dar poveștile alea cu ce-a fost acum o sută de ani, m-am săturat de ele. Ce se întâmplă astăzi, asta contează!
— Bun, dar asta-i o lectură literară, pe niște texte literare, am sărit eu cam țâfnos.
— Sigur, despre Timișoara. Zilele astea, în Timișoara, niște romi din Kuntz sunt dați afară din casele lor! Acum ne ocupăm noi de asta, mergem să vedem ce se poate face. Astea-s problemele!
A plecat, lăsând pe toată lumea un pic stânjenită și nervoasă – inclusiv pe el.
M-am gândit un pic. Activismul social e o treabă lăudabilă, mai ales când se implică în el tinerii din clasa de mijloc. Poate că nu-și are neapărat locul la o întâlnire literară, dar atunci când arzi pentru o idee, ce mai contează unde arzi? Într-un fel, îi admir pe oamenii ăștia, un fel de apostoli în timpul liber, care îi fac pe cei din jur să vadă cât de nesemnificative le sunt preocupările când exact acum, în lume, ba chiar la doi pași de noi, se întâmplă lucruri urâte și nedrepte.
E drept că pe lume sunt nenumărate cauze pentru care să militezi, multe nedreptăți pe care să vrei să le îndrepți, așa că umanitatea din mine are probleme să aleagă o direcție anume. Aici activistul nostru, oricare ar fi el și oricare i-ar fi cauza, merită iarăși un căuș de admirație. Căci nu e măcinat de îndoieli și șovăieli, ci știe, la fel ca Martorii lui Iehova, că – aici și acum – asta este cauza dreaptă, fie că e vorba de niște cetățeni evacuați, de un grup de copii ai străzii, de niște câini vagabonzi ce urmează să fie eutanasiați, de refugiații din Siria.
Mi-l imaginez pe activist apărând la o convenție a scriitorilor de science-fiction: nu are timp să stea, e doar în trecere, dar nu pricepe cum poți să stai și să lansezi cărți SF, să discuți despre roboți și spațiul virtual, să compari idei și subgenuri, când la adăpostul de câini de la marginea orașului treizeci de animale necăjite își așteaptă moartea. Mi-l închipui la un festival al filmului pornografic, trecând printre actrițele îmbrăcate sumar și mirându-se că pot pierde vremea cu niște lucruri atât de futile, când companiile multinaționale exploatează forța de muncă ieftină din Europa de Est.
Poate că uneori nu e de ajuns să simți că faci un lucru bun. E nevoie să-i faci pe cei din jur să simtă că greșesc fiindcă nu îl fac. Cum poți să stai acasă și să studiezi greaca veche, să compui o simfonie sau chiar să tunzi iarba, când la marginea orașului sunt scoși din case niște oameni, iar violența domestică e în creștere? Virtutea are căile ei și multe-multe chipuri – câteodată îți vine greu să te împaci cu toate.