Cronică de carte  -  Catalin Constantinescu  -  

De ce scriem acoperă perioada 1960-2013 și face parte din categoria volumelor care s-au lăsat mult așteptate. Motivul e simplu: Philip Roth este – îmi vine teribil de greu să scriu a fost – unul dintre cei mai mari autori de ficțiune ai secolului XX. Controversat, nedreptățit, idolatrizat, Roth face parte din clubul select al marilor „non-nobelizați“, iar această apartenență este transformată în virtute de iubitorii necondiționați ai sincerității și integrității lui Roth. Printre care mă număr și eu. Până în ultima clipă, Roth a fost egal cu sine însuși, chiar și în momentul aparent teatral al anunțului cu privire la „retragerea din scris“.

Volumul este o invitație în universul interior al provocatorului Philip Roth. Nu am citit neapărat antologia de față ca pe o încercare de explicare a prozelor sau alegerilor sale. Evident, găsim detalii abundente și clarificări ale multor raporturi și coincidențe întâlnite în ficțiunile lui Roth. Arată ca o autobiografie, atât directă, cât și indirectă.

De ce indirectă? Ca orice ma­re scriitor, Roth a fost și un cititor foarte atent. Excelentul eseu care deschide volumul, dedicat lui Franz Kafka, propune o perspectivă care va reapărea în ficțiunile lui Roth și anume imaginarea istoriei „așa cum nu s-a întâmplat cu adevărat“: Kafka imaginat ca profesor în America, la școala evreiască a lui Roth. Dacă vreți, putem citi volumul ca pe schiță istorică a devenirii și maturizării ca scriitor a lui Roth, prin ochii cititorului care a fost acesta.

Și cum cu o confesiune suntem cu toții datori, iat-o: este unul dintre volumele despre care am scris foarte greu, din simplul mo­tiv că tentația de a reda și comenta toate ideile și datele cuprinse în cele 585 pagini a fost prea mare. La ce să renunți? Cât de superficial să treci printre jaloanele esențiale ale gândirii (literare) a lui Roth? Și totuși.

Sunt reunite aici laolaltă confesiuni și asumări, mai exact spus „lămuriri antimoraliste“. „Antimoralismul“ trebuie însă înțeles în felul lui Roth: un autor sau un cititor nu înseamnă că încetează să emită judecăți cu privire la acțiunile umane, ci se situează la „un alt nivel al ființei“, întrucât o face cu ajutorul sentimentelor și în absența necesității de-a acțio­na în acord cu judecata emisă. Când încetăm pentru scurt timp să mai fim „cetățeni responsabili“ avem acces la alt nivel al conș­tiinței, iar această extindere a sa, laolaltă cu explorarea fantasmelor morale, nu e lipsită „de o anumită valoare pentru om și pentru societate“.

Roth își asumă necunoașterea istoriei reale

Întâlnim, de asemenea, interven­ții clarificatoare sub forma unor Erate (patru la număr), provocate de receptarea operei sale. De exemplu, Pata umană (2000) nu e inspirată, așa cum susține comoda Wikipedia, din viața scriitorului Anatole Bro­yard, ci de o întâmplare din viața lui Melvin Tumin, profesor de Sociologie la Princeton timp de 30 ani. Apoi, Nathan Zuckerman (unul din­tre cele mai convingătoare și bine conturate personaje din proza secolului XX) nu intră în conflict cu evreitatea, nici nu pune sub semnul întrebării iudaismul, ci el este cel pus sub acuzare de către evrei (subl. lui Roth) din pricina unei povestiri pe care a publicat-o. Iar dacă în Scriitorul fantomă (1979) s-ar putea vorbi despre o stratagemă bine ticluită din partea lui Roth, folosindu-se de personaj prin care transmite un mesaj, în Contraviață (1986), Zuckerman este chestionat în mod ticălos cu privire la originea lui evreiască. Operațiunea Shylock (1993) nu traduce, în pofida discursului confesiv, un episod biografic – o presupusă cădere nervoasă a autorului. Iar Pastorala americană (1997), deși vorbește despre Suedez, adică Seymour Levov, nu s-ar baza decât în două privințe pe existența atestată istoric a lui Seymour Ma­sin, cu același supranume.

Roth își asumă necunoaște­rea istoriei reale și caracterul cumva întâmplător al corespon­denței cu realitatea. Inteligent, Roth parează (chiar în momentul întâlnirii cu realul Masin și familia sa) prin intermediul unui citat din Flaubert, care afirma că tot ce inventează un scriitor e adevărat: „Poezia e un lucru la fel de precis ca geometria“. Ne mai îndoim de ironia lui Roth?

Adevărata literatură e definită de Roth opunând literatura unei societăți totalitare, modelată de cenzură, celei existente într-o societate democrată: în cultura cenzurii, literatura este cea care asigură supraviețuirea, „devenind rămășița de adevăr“, în timp ce în cultura unde nu se cenzurează nimic și unde mass-media e plină de „imi­tații găunoase ale problemelor uma­ne, tot literatura serioasă este cea care asigură supraviețuirea, chiar dacă societatea nu-și dă sea­ma de asta“. Că miza literaturii este adevărul reiese și din pozițio­narea ei în raport cu adevărul evreității atât de disputate din ficțiunile lui Roth: „Ce face ficțiu­nea și ce ar vrea rabinul să facă sunt două lucruri complet antitetice“. Adică, în timp ce un rabin (se) întreabă „ce-o să gândească oamenii sau, mai exact, un goim?“, un romancier (se) întreabă „ce gândesc oamenii?“.

În mod cert, din acest volum aflăm cum este Roth

Evreitatea din scrierile lui Roth are un sens aparte: ea există doar pentru lărgirea perspectivei. Roth se vede în compania lui Saul Below și Bernard Malamud, dar nu în sensul apartenenței lor comune la vreo școală newyorkeză sau evreiască, ci ca exponenți ai unor mijloace individuale (ca scriitori, se înțelege) de a transcende provincialismul imediat al originii și de a transforma ceea ce cândva, potrivit lui Roth, fusese „proprietatea imaginativă“ a autorilor de povestioare pline de culoare locală într-un „gen de proză cu intenții complet diferite, dar care rămâne legată de specificul local“.

A-l citi pe Roth presupune iden­tificarea și respectarea inten­ții­lor autorului: „Ar trebui să-mi citiți cărțile ca pe o ficțiune, căutând în ele plăcerile pe care le poate oferi ficțiunea. N-am nici o confesiune de făcut și nici pe cineva căruia să vreau să mă confesez“. Lămuririle asupra Complexului lui Portnoy, o răvășitoare carte de­spre esența individului, sexualitatea și intimitatea sa, trebuie văzute ca un pretext nou pentru a susține autonomia ficțiunii în raport cu discursul moralei. Și chiar dacă acuzația de delațiune a fost reală și puternică, Roth a insistat – cum rar face un autor – asupra adâncimii investigației sale ficțio­nale: „Le dezvăluisem neevreilor ceva care, din câte se pare, putea fi ținut secret față de ei: că slăbiciunile naturii umane îi afectează și pe membrii minorității noastre“.

Roth a fost mereu în mijlocul unei probleme care poate fi rezumată de propria-i propoziție: „Evreii sunt oamenii care nu sunt ceea ce spun antisemiții că ar fi“. Ca să cunoaștem evreul adevărat, cititorul ar trebui să întâlnească un autor interesat de complexitatea vieții evreilor, fără intenția de a cosmetiza realitatea. Nu făcând evreul invizibil.

Complexul lui Portnoy se înscrie într-o serie tipică lui Roth, care a precizat că limbajul obscen este justificat de gustul și tactul literar, nu de normele morale ale publicului.

În mod cert, din acest volum aflăm cum este Roth. Pe alocuri previzibil, pe alocuri provocator: „Ca romancier, mă văd pe mine însumi, așa cum am făcut-o de la început, drept un american liber și – deși sunt întru totul conștient de prejudecata generală împotriva celor din neamul meu, care s-a perpetuat aici până nu demult –, irefutabil american, legat pe parcursul întregii mele vieți de prezentul acestei țări, sub vraja trecutului său, împărtășindu-i drama și destinul și scriind în bogata limbă locală de care sunt posedat“ („M-am îndrăgostit de numele america­ne“). Am convingerea că peste confesiunea aceasta nu putem trece.

Philip Roth, De ce scriem: eseuri, interviuri, confesiuni (1960-2013), traducere de Radu Pavel Gheo, Iași, Editura Polirom, 2018