Sint extrem de onorat si de "speriat" de comparatia intre bietele noastre Enervari cotidiene si marea enervare cioraniana. Textul lui Cioran m-a influentat foarte mult atunci cind l-am citit, in anii '90 – ce-i drept, cu pasiunea neofitului, intr-o editie fara aparatul critic necesar intelegerii contextului tineretii cioraniene.
M-a influentat atunci pentru ca dupa radicala schimbare produsa si PROPUSA de Revolutia din 1989, totul parea posibil in viata noastra, dar si in societatea noastra. Ce a ramas dupa mai bine si un deceniu si jumatate mi-e greu sa spun… poate o stare de nemultumire „remanenta” fata de continua incercare a Romaniei de a avea un inceput onorabil in toate. Eu si Codrut cred ca am scris fara „orgoliu”, dar in mod sigur am pus multa pasiune in schimbul nostru de mini-epistole.
Enervarile provin, in mare parte, din faptul ca nu ne putem abtine sa comparam „Absurdistanul” romanesc cu „Paradisul” Occidental. Trebuie sa-i dam dreptatea lui Kierkegaard atunci cind spune despre comparatie ca „este originea tuturor relelor noastre”?
Intr-adevar, asa cum spuneam si in prefata cartii, orice individ cu un minimum de bun-simt al comparatiei isi poate da seama imediat de DIFERENTELE enorme intre „noi” si „Ceilalti” din Europa. Nu, noi nu opunem „Absurdistanul” romanesc cu al sau ilustru ambasador Eugen Ionesco, „Paradisului” Occidental dintr-un motiv foarte simplu: pentru noi, Occidentul NU este… paradisul! Am cunoscut Occidentul prea bine, inclusiv in aspectele sale delicate, ce ramin ascunse la o prima vedere, superficiala. O prima vedere si o cunoastere care in genere scapa oamenilor politici, diplomatilor, ambasadorilor „culturali” etc. Noi am trait oarecum viata unor „capsunari” pas comme les autres: noaptea masteranzi si doctoranzi, ziua, lupta continua pentru supravietuire. Or, tocmai aceasta lupta ne-a dus in contact direct cu realul. Pentru mine cel putin, comparatia nu este „mama relelor”, ci avantajul competitional pe care il am in comparatie cu alti „intelectuali” ce nu au avut ocazia sa aiba experientele mele sociale si profesionale. Pe un blog, cineva din strainatate care ne comenta cartea (USA, banuiesc) spunea ca doar ne plingem si nu ne-am cautat dupa intoarcerea in Romania un „job” pe masura. Cred ca nu a inteles nimic din exercitiul comparatiei si din valoarea „operationala” a enervarilor noastre. Dar arata si dimensiunea „sociala” a acestei carti.
Cum justificati prezenta numelui lui Mateiu Caragiale intr-o lista cu enervari din Bucurestiul anului 2005?
Caragiale? Hmm… buna intrebare. Foarte simplu. Pentru mine, Mateiu este insa „marca” orasului Bucuresti, „brand-ul” acestuia, daca ar fi sa vorbesc in neolimba de lemn de pe Dimbovitza. Nu pot disocia imaginea Bucurestiului, caracterul sau respingator si fascinant in acelasi timp, de opera lui Mateiu. Nu cred ca exista oras in Europa care sa corupa mai mult decit Bucurestiul – in toate sensurile acestui termen. Si sa enerveze la fel de mult. Dar uneori dragostea se naste tocmai din enervare – o dragoste patimasa, fara speranta.