Cum sezonul „Suplimentului de cultură“ se încheie săptămâna aceasta pentru lunile de vacanță de vară și nu știu dacă va reveni înainte de deschiderea Festivalului „George Enescu“, m-am gândit să nu ratez ocazia de a vă povesti ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută, întâmplător în ziua în care ascultam prima din cele două repetiții ale Octuorului enescian la Festivalul Internațional de Muzică de Cameră al Mihaelei Martin de la Rolandseck în Germania.
În ziua aceea de entuziasm estetic și nu numai, cauzat de ascultarea muzicii enesciene în Germania, în care Mihaela Martin, Răzvan Popovici și violoncelistul israelian Kyril Zlotnikov dirijau o mână de mai tineri muzicieni, violoniști palestinieni și un celist din Israel, în tainele și plăcerile muzicii lui Enescu, un mesaj de la anonimii administratori ai Facebookului mă anunța că aș fi încălcat regulile etice ale rețelei sociale, cerându-mi să recunosc un gest, mi se dădea de înțeles, de natură antisemită. Am citit neîncrezător mesajul, ca de fiecare dată când algoritmii Facebookului par să o ia razna, și am constat că nu se referea la o postare nouă și, prin urmare, nu era vorba de o intervenție automată. Cineva mă reclamase sau mă „denunțase“ pentru un mesaj pe care îl scrisesem la… 8 mai 2015!
Am cerut o revizuire a deciziei administratorilor, protestând și explicând despre ce fusese vorba, dar la scurtă vreme mi s-a răspuns doar că am fost penalizat cu retragerea acelui mesaj de pe pagina mea FB. Despre ce era vorba?
La 8 (poate 7) mai 2015, în timp ce ascultam o emisiune a radioului cultural în care fusese intervievat directorul Festivalului „George Enescu“, dl Mihai Constantinescu, m-a șocat o expresie pe care o auzeam repetată, anume că fostul președinte al Festivalului, Hollender, nu ar fi fost capabil să „înțeleagă ce înțelege un român“. Moderatoarea nu a reacționat. Anterior, citisem exact aceeași formulare expediată pe adresa mea, într-un e-mail pe care îl primisem de la același director în cursul unei controverse. Nici eu nu aș fi fost capabil să înțeleg ce înțelege un „român“, ba, mai mult, nici să simt ca un „român“.
Pentru cei care nu pricep semnificația acestei „figuri de stil“, țin să amintesc că ea este un loc comun în limba de lemn a xenofobilor și antisemiților din toate vremurile, menit să-i „pună la locul lor“ pe cei care aparțin într-o țară altei etnii decât cea majoritară. Spus mai pe nume, o exprimare echivalentă cu acea mai frustă și incorectă politic interjecție interbelică: „Jidanii la Palestina!“. Gestul devenit astăzi, în era populismului cu tentă reacționară, de-a dreptul banal, în urmă cu cinci ani, era ceva mai puțin obișnuit în viața culturală publică.
Consecințele unei asemenea gândiri s-au văzut de-a lungul timpului, fiecărui străin sau formațiune orchestrală din străinătate impunându-i-se un mic examen de „patriotism“ românesc, o probă obligatorie de a cânta o piesă de Enescu. Lucru nemaivăzut la alte festivaluri de talie, cine anunța că, din lipsă de timp, de exemplu, nu poate pregăti un opus enescian, era eliminat de la marea sărbătoare. Așa s-a ajuns – e drept și pe un fundal mai vechi de rivalitate cu Opera din Viena – să fie refuzată participarea la Festival a Orchestrei de la Scala din Milano.
Refuzul de a importa la Festival producția excepțională cu Œdipe de la Gera/ Altenburg își are și ea originea în aceeași gândire, care îl face pe directorul Operei Naționale din București – cel corijent la materia management – să anunțe că opera enesciană nu va fi cântată decât în românește, să înțeleagă tot poporul. Că germanilor li s-a cântat originalul în franceză devenea aproape de ocară!
Și așa n-am mai ajuns nici eu, în lipsă de gene suficient de „patriotice“, să mai asist la vreo ediție a Festivalului Enescu de vreun deceniu. E adevărat că în calitate de ziarist, de cronicar, indiferent de ce nație, acoperirea festivalului nu este tocmai facilă. Într-o carieră de jurnalist de peste 30 de ani, locuind în Occident, nu mi s-a mai întâmplat să aud în vreo țară că aceia acreditați la un festival trebuie să se descurce să-și găsească un loc în sală. În Vest, fără un loc căpătat de la organizatori nici nu ai ce căuta, de altfel, în sală; te dau imediat afară pompierii sau cei însărcinați cu securitatea. Ei bine, nu, în România – aruncați o privire în secția de presă a site-lui Festivalului Enescu – biletele căpătate de cei acreditați sunt fără loc, iar în mărinimia echipei de conducere, jurnaliștilor le sunt rezervate la Ateneul Român două loje, în Sala Radio „locurile 552-558“, mărinimia fiind ceva mai mare la Sala Palatului.
Câtă iubire pentru Enescu și presa Festivalului o sugerează și postări la rubrica Noutăți de pe site-ul manifestării, pe tema controversei între Institutul Cultural Român și administrația festivalului, apărute la Londra în… 2017. Lucru grav, ICR-ul ar fi refuzat prezența unui angajat al festivalului la masa moderatorilor unei dezbateri. Și dă-i și luptă cu ridicolul și iubirea de sine și aproape a Artexim-ului.
Oricine s-ar fi așteptat ca la Noutăți, administratorii festivalului să vorbească despre eventuale noi apariții discografice enesciene, despre contribuția lor la o ediție adevărată, națională, George Enescu, așa cum au în țările lor un Bartók sau un Dvořák. Un sondaj prin magazine m-a condus la ediția lucrărilor orchestrale ale lui George Enescu – în șapte volume dacă nu mă înșel – sub bagheta lui Horia Andreescu, scoase sub eticheta volatilului Electrecord în jur de 2015. O mai fi existând compania?
Ce și dacă va scoate vreun CD cu ocazia Festivalului, Casa Radio, pare să fie un mister. Cu PSD-ul în floare la radiodifuziune, epoca înregistrărilor istorice, scoase din arhive, apărute la edițiile anterioare, pare revolută.
Într-o asemenea ambianță face bine să auzi că un violonist francez ca Nicholas Dautricourt, distins cu Premiul George Enescu al SACEM, are o trecere meteorică în țară luna aceasta, invitat de Răzvan Popovici la Festivalul său SoNoRo Conac. Cum face bine să auzi și că Răzvan Popovici este în curs de a înregistra un CD Enescu cu Ensemble Raro, formația sa de muzică de cameră.
Cert este de constatat că muzica lui Enescu nu mai intră la categoria rarități pe piața internațională a discului sau la posturile de radio. Octuorul lui Enescu, cântat de Mihaela Martin, Răzvan Popovici și prietenii și elevii lor invitați la Festivalul Internațional de Muzică de Cameră de la Rolandseck, în apropiere de Bonn, s-a bucurat de un succes excelent la public și, mai ales, a fost înregistrat de SWR, radioul de la Stuttgart și retransmis de Deutschlandfunk Kultur, postul cultural național german.
În privința discurilor, dacă ar fi să vă recomand unul de ultimă oră, el ar fi colecția publicată de Academia Kronberg, de lucrări selecționate din concertele Festivalului de muzică de cameră de la Kronberg, Muzica de cameră conectează lumea, în edițiile succesive desfășurate între anii 2000 și 2018. Între cele cinci discuri, al patrulea găzduiește o versiune excelentă a Octuorului, înregistrată în concert la 7 mai 2018, în Biserica Johannis de la Kronberg, în urma cursurilor de pregătire girate de violonistul Christian Tetzlaff, cu o serie de tineri muzicieni excepționali, care și-au confirmat toți clasa în marile concursuri internaționale ale zilei. Sunt toți nume care merită reținute și urmărite: violoniștii Kaoru Oe, Christel Lee și Diana Tischenko, altiștii Timothy Ridout și Luosha Fang, violonceliștii Santiago Cañón Valencia și Jonathan Roozeman.