Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Când teoreticienii se implică în creație  -  

Anul trecut, cam pe vremea aceasta, începeam un proiect provocator în care am investit energie și creativitate împreună cu trei actori tineri din trupa de la Luceafărul, Ioana Natalia Corban, George Cocoș și Alex Iurașcu.

La conceptul de spectacol mă gândisem cu mult timp înainte, intenția fiind să experimentez o formulă dezinhibată de lucru în echipă, în care delimitările tra­diționale de atribuții creative să fie actualizate la spiritul mai modern al practicilor colaborative.

Istorie la persoana I este spec­tacolul care a rezultat din această colaborare, iar propunerea noastră a convins selec­țio­nerii Festivalului Internațional de Teatru Sibiu (FITS) și Festivalului Național de Teatru, care au inclus-o în programele edițiilor de anul acesta. La FITS, Istoria noastră s-a bucurat de o cronică semnată de Simina Stanciu publicată în revista FITS, „Aplauze“, a fost, adică, printre producțiile care au stârnit interesul.

Ideea centrală urmărește o recitire teatrală a raporturilor dintre istoria „mică“, cea a fiecăruia dintre noi, și istoria „mare“, cea a istoricilor. Acest spectacol de teatru devised s-a născut într-un parcurs în care echipa s-a documentat în arhive și biblioteci, studiind presă, jurnale și cărți de specialitate, și-a utilizat autobiografiile, a colectat verbatim opiniile unor experți și a mai multor generații din propriile familii, a lucrat cu un focus-grup exerciții de improvizație din care a selectat pentru scenă și a pus în circulație în spațiul virtual un chestionar la care au răspuns persoane de diverse vârste și ocupații.

Totul e realitatea pură, decupată și asamblată teatral. Platforma dramaturgică a producției include, printre altele, referințe la percepția comună privind evenimentele din 1989, ce înseamnă să fii astăzi prinț, descendent direct al lui Grigore Alexandru Ghyka, ultimul domnitor dinaintea lui Al.I. Cuza, războiul descris de combatanți în corespondență, amintiri ori testimoniale, cum participăm în real-time la istoria timpului nostru la care suntem conectați online.

Critica sau teoria artei sunt tot forme de creativitate

Seria exemplelor de teoreticieni care se implică în procesul de creație înscrie multe exemple. Will Gompertz este critic de artă, autor al unor opere teoretice de mare succes traduse și la noi, unul dintre cei 50 cei mai creativi gânditori din lume, conform „Creativity Magazine“ din New York. În 2009, a scris o piesă pe care a jucat-o la Festivalul de Teatru de la Edinburgh, în Fringe, intitulată Double Art History, one man show, care transforma o prelegere într-o reprezentație. Textul dezvolta supoziția că, într-o școală, profesorul de Arte a făcut o cădere nervoasă chiar în pragul ultimului curs dinaintea examenului final, iar un suplinitor, Will Gompertz, vine să îi țină locul. Gândit participativ, spectacolul are loc într-o sală de clasă, iar directorul Londra Tate Gallery, funcția lui Gompertz pe atunci, face show dintr-o lecție interactivă despre arta modernă. Subiectele sunt impresionismul, dadaismul, orfismul, flu­xus, ready made etc., iar tratarea lor e făcută cu date și exemplificări vizuale foarte corecte, dar și cu mult umor.

De altfel, criticul spune că a urmat cursuri de comedie pentru a-și îmbunătăți discursul public, iar a așeza o parte din cunoș­tințele și aptitudinile sale histrionice într-o creație – care s-a jucat cu casa închisă! – i s-a părut foar­te stimulativ. Pe parcurs, cursan­ții-spectatori din bănci primesc mici teme intermediare (de genul desenați o parte a corpului uman), pot pune întrebări, iar la final, pentru veridicitate, susțin un test cu 10 întrebări despre temele abordate, pe care îl predau „profesorului“.

Dincolo de năstrușnicia ideii, importantă e afirmarea subîn­țeleasă a adevărului că și critica sau teoria artei sunt tot forme de creativitate, iar felul în care știm sau învățăm să le difuzăm ține și de o minimă știință a spectacolului aplicat.

Diverse chei de creare a personajului

Mulți comentatori ai fenomenului artistic au cochetat cu teatrul sau filmul. Michael Billington, de pildă, cel care scrie la „The Guardian“ din octombrie 1971!, a experimentat, în perioada studenției, și postura de actor. Era membru al Oxford University Dramatic Society, iar în 1950, a primit un rol în Păsările lui Aristofan. Apoi, a trecut fugitiv și în scaunul de regizor, punând în scenă Cântăreața cheală. Posturile acestea nu l-au convins, Billington decizând că analiza de spectacol și scrisul i se potrivesc mult mai bine.

Charles Isherwood a fost mul­tă vreme criticul teatral al „New York Times“. Editorii nu i-au mai încredințat rubrica din motive economico-financiare, de constricție a ediției print, dar în 2009 Isherwood, popular grație stilului destul de incisiv de a scrie, a avut ocazia să joace într-un film pentru televiziune. Poate „să joa­ce“ e cam mult spus, pentru că scenariștii i-au atribuit propria persoană. Era un episod din Gossip Girl, a cărui acțiune se petrecea într-o școală de fițe din Manhattan.

Despre experiența lui de platou, care a însemnat vreo 3-4 replici și despre cum s-a jucat pe el însuși a scris într-unul din articolele sale. Filmarea a durat o jumătate de zi, i se pusese la dispoziție, ca tuturor interpreților, o rulotă, iar spusul celor 10-12 cuvinte atribuite de scenariști într-o secvență de după o reprezentație de teatru realizată de liceenii despre care vorbea întregul serial, i-au pricinuit mult stres și emoții.

Ca orice profesionist, a repetat acasă, în fața oglinzii, căutând diverse chei de creare a „personajului“. La filmări a avut un trac extraordinar, s-au tras mai multe duble, până când toată lumea a fost mulțumită, iar episodul s-a difuzat. Cele mai încântate au fost nepoatele lui Isherwood, care erau în egală măsură fane ale serialului și ale sale.