Lacrimile lui Hillary Clinton, candidata republicana la alegerile prezidentiale preliminare, au stirnit mai multe comentarii decit faptul ca a votat odata in favoarea razboiului din Irak. Au aparut surprinzator, in fata camerelor de luat vederi si a unui grup de femei din rindul carora a primit o intrebare simpla: „Cum faceti fata si reusiti sa fiti mereu atit de minunata?”. Putini vor tine minte cuvintele in care a fost formulat raspunsul. Hillary Clinton, vazuta pina atunci ca o „barbata” a politicii, a plins in fata natiunii. Optiunile electorale ale femeilor, spun analistii americani, s-au schimbat intr-o nanosecunda.
La votul de a doua zi din New Hampshire, candidata republicana a intors statisticile pe dos. A cistigat alegerile in fata contracandidatului sau Barack Obama datorita votului femeilor, cu 47% fata de 34%, in special din rindul celor nemaritate, unde diferenta dintre cei doi candidati republicani a fost de mai bine de 30%. Ca orice moment marcant al istoriei noastre recente, episodul a ajuns rapid pe YouTube, unde fiecare alegator poate sa vada ochii inlacrimati ai femeii si sa strige „Ha!” oricind are chef click-ul lui.
Lacrimi curg pe obrazul lor
Mitt Romney, un candidat republican de 60 de ani, si-a aratat fara nici o retinere latura sa sensibila chiar in aceeasi saptamina si tot in New Hampshire, izbucnind in lacrimi de doua ori.
In legatura cu acesta din urma, comentatorii, psihologii si sociologii nu au putut decit sa observe ca nu mai sintem in anul 1972, cind cariera politica a unui candidat la presedintie s-a incheiat brusc dupa ce acesta a izbucnit in lacrimi. Ba chiar, spun analistii, la un barbat da bine cite o lacrima in momentele potrivite, asa cum a fost cazul lui Ronald Regan sau cel al lui George Bush – care a aratat ca stie sa plinga discret atunci cind se intilneste cu familii ale victimelor din Irak.
In fata emotiei lui Clinton, comentariile au variat de la „o victorie pentru Hillary, dar o infringere pentru femei” in „The New York Times”, pina la cel de pe blogul lui Dick Morris, „Compatimirea altora este un lucru bun. Autocompatimirea este de neiertat in politica”.
Cine-si sufla nasul de dimineata…
In fapt, emotia lui Hillary a fost mai stapinita decit cele mai discrete manifestari ale presedintelui Basescu, un campion al lacrimilor. Nimeni nu mai tine numaratoarea exacta a ocaziilor lacrimogene: episodul cu „Draga Stolo”, integrarea Romaniei in UE, la vizitarea unui muzeu al Holocaustului, un discurs la Academia Navala, decorarea grupului Ilascu, sosirea in tara a trupului soldatului mort in Afganistan.
In politica romana, mai sint celebre lacrimile lui Dinu Patriciu (cind a fost eliberat din arest) si cele ale lui Dumitru Sechelariu, ivite in varii contexte. Sechelariu a plins la Primaria Bacaului, in timp ce urmarea un film despre propria viata, si-a suflat nasul cam la fiecare aparitie in fata judecatorilor, lacrimi de crocodil insotindu-i pledoariile autocompatimitoare: „Nu sint un pericol public. Nu am avut bodyguarzi niciodata. Am doar un sofer la un metru jumate. Sint un mic Onassis, dar sint cel mai iubit moldovean. Ma bucur de popularitate. Am patru copii acasa”. Poate ca dumnealui chiar ar merita un Oscar…