
Impreuna cu Congress for Racial Equality, SNCC alcatuia grupuri amestecate rasial de „Freedom Riders”, care calatoreau prin statele sudice din SUA, si organiza „sit-ins”, pentru a lupta impotriva segregarii rasiale, dupa modelul Rosei Parks. Rosa Parks a fost o luptatoare pentru drepturile omului, de culoare, din Montgomery, Alabama, care, intr-un autobuz orasenesc, a refuzat sa se ridice de pe locul ocupat in partea „alba” a masinii, ceea ce a insemnat inceputul istoric al rezistentei non-violente impotriva segregarii rasiale in statele din sudul SUA. In SNCC s-a cristalizat si respingerea stalinismului si a unei definitii prea limitate a luptei de clasa, respingere tipica Noii Stingi; agenda miscarilor progresive a fost largita, pentru a include teme precum drepturile omului, protectia mediului inconjurator si feminismul.
SNCC-ului i-au urmat numeroase alte organizatii activiste. Cea mai mare si mai cunoscuta era SDS, Students for a Democratic Society, intemeiata in 1962, in semn de protest contra militarismului american. Atunci cind razboiul din Vietnam a escaladat, SDS a reusit sa mobilizeze o tot mai mare opozitie fata de angajamentul militar al SUA, care s-a exprimat mai intii in demonstratii, apoi in arderea ordinelor de incorporare si, in fine, in atacurile cu bomba si spargerile de banci ale Weather Underground, o grupare disidenta a SDS.
Gil Scott Heron intona „The Revolution Will Not Be Televised”, ceea ce putea insemna fie ca revolutia va distruge mijloacele de comunicare in masa, fie ca miscarile de la baza se vor sustrage unei reprezentari simpliste. In acelasi timp, televizorul aducea razboiul „acasa” in mod mult mai efectiv decit ar fi putut sa o faca vreodata gruparile radicale. In fiecare seara, milioane de americani, in timp ce se aflau la cina, deveneau martori ai masacrelor pricinuite de trupele lor in Vietnam. Camerele de luat vederi au fost prezente si in august 1968, la conventia Partidului Democrat, care a avut loc la Chicago, atunci cind Yippies (Youth International Party) au protestat impotriva infringerii oponentului razboiului Eugene McCarthy, iar politia primarului Richard Daley a raspuns cu o violenta brutala. In mod stereotipal, hipiotii albi au fost pusi in legatura cu protestul anti-razboi. Insa cei mai multi soldati care au murit in razboi au fost negri. „Procesul celor 8 din Chicago” a devenit „procesul celor 7 din Chicago” atunci cind judecatorul Julius Hoffman a dispus incatusarea si imobilizarea membrului Black Panthers, Bobby Seale, in timpul audierilor. Mahatma Gandhi, Mao Zedong, Fidel Castro, Che Guevara, Ho Chi Minh erau in anii ’60 cele mai importante modele politice si intelectuale. Si alte grupari activiste, precum Free Speech Movement, Diggers, Young Lords, White Panthers si Yippies, au contribuit la configurarea Noii Stingi, ca si avocatul William Kunstler, cintaretul protestatar Pete Seeger, activistul si comicul Dick Gregory si Living Theater, de Julian Beck si Judith Malina.
LSD – explozia psihedelica
Ceea ce lipsea inca pentru a face din rezistenta politica o adevarata contracultura a venit odata cu LSD-ul (acid lisergic dietilamida). Trairea psihedelica a inceput in spatiile Universitatii Harvard, acolo unde doctorul Timothy Leary si Richard Alpert faceau experimente cu droguri. Dupa ce Leary si Alpert au fost destituiti in 1963 de la Harvard din pricina unui comportament inadecvat, Leary a intemeiat o religie cu orientare LSD-ista, League for Spiritual Discovery. Leary, guru-ul miscarii hippie, a murit in 2006. Halucinatiile provocate de LSD le-au oferit multor oameni o reprezentare a unor realitati alternative. Tinjirea larg raspindita dupa o astfel de alta lume se afla la inceputurile miscarii hippie, care s-a nascut in cartierul Haight Ashbury, din San Francisco. Mai intii amorali si anarhisti in mod tendentios, notiunile axiologice ale hipiotilor s-au intors rapid la un idealism utopic: dragoste in loc de razboi, a imparti in loc de a cumpara, experienta vie in loc de posesie. Hipsteri de scoala veche, precum maestrul zen Alan Watts, un iubitor al vinurilor bune si al masinilor rapide, apareau, din contra, marginiti. Pentru o scurta perioada a existat o presa underground infloritoare. Unele din cele mai cunoscute reviste erau „Berkeley Barb”, „East Village Other”, „Boston Avatar” si „San Francisco Oracle”. Temele lor se intindeau de la tratate politice pina la reportaje de lifestyle. In aceste reviste apareau si comicsuri underground, semnate de artisti precum Robert Crumb, Spain, Victor Moscoso, Gilbert Shelton, Rick Griffin si S. Clay Wilson. Spre deosebire de comicsurile comerciale, aici era vorba de sex, droguri si politica; si stilul desenelor era mai brut si mai inovativ. Miscarea hippie, initial cosmopolita, si-a deplasat punctul de greutate asupra ruralului, acolo unde colective de indivizi se organizau dupa modelul comunelor utopice americane din secolul 19. Insa dorinta de a se detasa de mainstream a ramas vizibila mereu in miscarea hippie. In acest sens, si faza psihedelica a culturii pop apartine undeground-ului. In cele din urma insa, aceste realitati alternative erau asemanatoare mai degraba unui paradis artificial. Modernitatea hippie a fost o autoiluzionare idealista si a reprezentat anticiparea unei transformari radicale in paradigma estetica: postmodernitatea.
In forma ei cea mai radicala, muzica psihedelica era si ea o pastisa. Muzica sitar, zgomotele, efectele speciale, studioul de inregistrari folosit ca un instrument si nenumarate citate din diferite surse istorice si etnice au fost combinate unele cu celelalte, pentru a-i deruta pe ascultatori si a-i fermeca. Insa un sentiment unic al sfirsitului iminent a inceput deja de pe atunci sa slabeasca energia culturii underground. Simultaneitatea stilistica, daca nu apocaliptica, a muzicii psihedelice a adus succesiunea cvasi-modernista de stiluri rock la stagnare. Vechea dinamica disparuse. Pe scurt, atunci cind underground-ul atinsese cea mai inalta credibilitate, deja plana amenintarea disolutiei. Asa-numitul radio underground a trait o scurta perioada de inflorire, insa dat fiind ca aceasta era o contradictie in sine, semnificatia era in principal aceea a trecerii de la muzica paradelor hit la AOR, la „Album Oriented Radio” (radio orientat spre LP) sau „Adult Oriented Rock” (rock pentru un public adult).
In societatea burgheza se raspindeau, printre altele, zvonuri salbatice despre freaks, care ar fi varsat butoaie de LSD in statiile urbane de alimentare cu apa. In serialele politiste pentru televiziune, de genul Hawaii Five-O, criminalii, daca nu erau negri sau latino-americani, aratau de cele mai multe ori precum niste hipioti. Si nu fara motiv adepti de extrema dreapta ai teoriei conspiratiei vedeau in figura hipiotului un pericol de prima marime. Gata. In cele din urma, odata cu Andy Warhol si a sa Factory, hipiotul devenise un cliseu. Michelangelo Antonioni a inchinat un monument hipiotului in filmul sau cult, Zabriskie Point. Astazi, hipiotul e considerat o importanta figura intermediara, de la underground catre overground, o caricatura a tinarului rebel, care propaga eliberarea sinelui; insa hipiotul nu a atins radicalismul miscarii punk.
Traducere din limba germana de
Cristian Cercel