Parisul meu e foarte vechi... De pe 7 noiembrie 1967, cind am fost aici de ziua mea: a fost ca un cadou. Nu eram maritata. Mergeam pe podul Alexandru al 3-lea si ma ciupeam de mina sa-mi dau seama ca sint la Paris. Pentru mine a fost o obsesie sa vad Parisul. Dupa aceea am tot venit. Cu Teatrul Odeon. Am lucrat aici, am facut doua filme, in doua luni de zile. Am filmat linga Compiegne, pentru filmul Saint Ange, acum 3 ani. Nu ma simt "depaysata" aici.
Am venit de vreo sase ori. Imi place sa umblu pe strazi. Inainte de Craciun, Parisul este incredibil. La Paris am vazut un Hamlet, in ‘67, cu Jean Vilar, creatorul Festivalului de Teatru de la Avignon. Am fost la Comedia Franceza atunci.
La cine veniti la Paris? Aveti prieteni?
Am prieteni in Paris, care vor veni la spectacol. Unul a lucrat la Editura Gallimard, e cel care ma aprovizioneaza cu carti. Am prieteni cu care am lucrat la filmare. Am colegi de teatru, un pictor scenograf care lucra la Teatrul regional, asa se chema inainte Teatrul Giulesti, care a emigrat in anii ’60 in Franta si pe care l-am regasit.
Dorina Lazar a ramas insa fidela toata viata Bucurestilor…
Am 67 de ani. N-as mai parasi Bucurestiul. Ce sa faci, sa te duci sa mori intr-alt loc? Mori acasa, ma rog, daca esti acasa. (ride) Dar am vrut sa plec. Am vrut sa ma las de teatru si sa devin stewardesa, sa fug.
Cind se intimpla asta?
Inainte de anii ’70…
Atunci cind ati venit prima oara la Paris?
Nu, atunci n-am ramas la Paris nici macar o luna, eram indragostita de barbatul meu.
Ati dat Parisul pentru un barbat!
Dar daca m-am maritat cu el, ce sa fac… (ride)
De ce stewardesa? V-a dezamagit teatrul sau va placea sa zburati?
Eu am terminat teatrul in 1961. A fost o perioada la Teatrul regional cind eu jucam foarte mult, orice, si figuratie, numai sa fiu pe scena, eram foarte fericita sa joc. Dupa vreo trei ani, orice actor trece prin asta, s-a intimplat sa nu mai fiu distribuita. Eram atit de disperata, incit am vrut sa ma las de teatru. Ca sa fac ceva, stiu ca m-am apucat sa invat engleza, italiana. Apoi, dupa ce l-am cunoscut pe barbatu-meu, m-am lasat si de engleza, si de italiana, si de tot (ride).
Dar de franceza nu v-ati lasat. Vorbiti foarte bine!
Cu franceza a fost o chestie ciudata. Eu sint din Hunedoara. Directorul scolii avea un baiat foarte frumos! A devenit profesor de literatura, era si poet… Si-a adus o nevasta de la Bucuresti, o nonconformista. In Hunedoara anilor ’50, avea o gradina grozava unde statea la soare intr-un costum de baie minuscul. Statea dupa perdele trase in verile calduroase, pentru noi, copiii, era ceva exotic. Dadea lectii particulare de franceza. Era atit de frumoasa, toata lumea era indragostita de ea. Am spus: „tata, daca nu ma duci sa iau si eu lectii, nu stiu ce se intimpla”. Aveam 9 ani. Apoi la scoala am facut rusa. In facultate, la teatru, a trebuit insa sa citim texte in franceza si m-am chinuit cu dictionarul la biblioteca. Actrita fiind, m-am indragostit de un baiat care vorbea foarte bine franceza, citea curent, era abonat la „Lettres francaises” si m-a pus la o ambitie… Mi-am facut si eu abonament, am inceput sa citesc cu glas tare prin casa. Nu stiu, din aproape in aproape mi s-a deschis gura… Am jucat in franceza, in film, si apoi cu Teatrul Odeon, in ‘91-’92, am venit la „luna romaneasca in Bretagne”. Am locuit la francezi acasa, si a fost foarte bine, a trebuit sa vorbim. Am jucat Le Cocu imaginaire („sotul incornorat”), in versiunea lui Golgotiu.
I-ati cucerit pe bretoni?
A fost o minune de spectacol, era asa o dracie… Tin minte ca Serban Ionescu nu stia franceza. El a invatat rolul mai mult pe vocale: a avut un haz enorm.
Cum va ginditi la vocatia de actrita, era ceva predestinat?
Nu stiu. Am ales teatrul pentru ca mama mea a fugit de acasa si s-a facut artista. Eu aveam cinci ani. Jur ca asa a fost! Apoi, cind am terminat liceul la 17 ani, am venit la Bucuresti sa fac filologie. Am avut o profesoara de romana foarte buna. Mama era actrita la Bulandra. Mi-a spus: de ce nu dai tu si la teatru, examenul se da inainte de cel de la filologie. Am dat si am intrat. Dar daca n-ar fi fost sa ma fac actrita, stii ce-as fi vrut sa ma fac? Educatoare! Asa imi mai place sa ma joc cu cei mici…
Aveti nepoti?
Da. Am o nepotica de doi ani si jumatate.
O duceti la teatru?
Am adus-o la Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai. Un spectacol cu actori, cu plante uriase, cu baloane care se ridica spre cer.
La ce mai viseaza Dorina Lazar in mijlocul Parisului?
Sa fiu sanatoasa. Copiii sa fie sanatosi. Sa fie bine la teatru. Iubesc foarte mult Teatrul Odeon. Sint cea mai batrina, de fapt cea mai veche, in Teatrul Odeon, din ’69. Visez sa fie pace. Oamenilor sa le placa sa munceasca. Sa creasca curat. Am zis ca daca s-ar respecta cele zece porunci noi am trai mai bine. Sau macar daca s-ar respecta proverbul „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”, am fi in paradis. (ride)
La ultima gura de cafea, ultima intrebare: ce nu stie lumea despre Dorina Lazar si ati vrea sa stie?
Las’ sa ma descopere mai incolo, ‘oi mai avea ceva de spus pe lumea asta… (ride). Cred ca sint perceputa ca un om aspru, ca un om fara suflet. Eu nu ma vad asa… Cred ca asta nu stie lumea despre mine: asa cum sint.