Cei doi actori care pasesc pe scena ca si cum ar calca pe oua omoara in fiecare clipa cite ceva si trezesc la viata altceva. Declicul care le produce trecerea de la dialogul teatral la propriile trairi este insusi jocul. Inmormintarea e o vietuire la dublu. Bocsardi Laszlo mizeaza pe dubla identitate a rolului, pe transferul de joc care mentine viata si teatrul intr-o sincronizare perfecta. Ceea ce actorul si actrita au de jucat e, de fapt, o limita fluida. Este exact limita dintre replica pe care o au de spus pe scena, ca actori, si tensiunea erotica in care e concentrat tot ce li se intimpla sau ar vrea sa li se intimple. Este, daca vreti, granita dintre teatru si performance. Dintre conventia prestabilita si conventia pe care o institui pe loc, cu toti ochii atintiti la ce faci, transformindu-ti corpul si propria subiectivitate in material permeabil.
Din acest punct de vedere, spectacolul regizat de Bocsardi impune o limitocratie. Si accentueaza tocmai stationarea intre, stabilitatea fragila in-vecinatatea sicriului, singura marca inregistrata a vietii. Un actor si o actrita au ceva de interpretat pe o scena. Numai ca, intermitent, se joaca pe ei insisi. Traiesc la vedere, cu toata ura, contorsionarile, vulnerabilitatea in prim-plan. Performance-ul, umanitatea pusa la bataie fara mila si scrijelita pina cind spatiul vital al fiecaruia e distrus, bate orice teatru. Decorticarea senzoriala se face in forta, pe nervii calcati in picioare ai celuilalt, intr-o continua boxare a marturisirilor. Cei doi se provoaca, se fugaresc, se bat. Si din cind in cind mai si tac si fac exercitii de incalzire, de respiratie. Isi tin spectacolul in forma. Apoi ea ii spune ca e moarta dupa el, el nu mai stie cum sa o faca sa taca si atunci o impacheteaza din cap pina-n picioare in fisii late de pinza alba.
Corpurile nu sint folosite la intensitatea lor maxima
Textul lui Peter Nadas (1980) e scris pe doua piste: filosofic-poetica si convulsiv carnala. Din acest text, Bocsardi face un spectacol cerebral, mai degraba decit unul carnal. Un spectacol cu mintea, si mai putin cu intestinele. Un spectacol care mai avea nevoie de un dram de comic si de un plus de corporalitate ca sa ne convinga pe deplin. Corpurile nu sint folosite la intensitatea lor maxima, la nivelul de ardere extrema. Ai senzatia ca ramine mereu ceva neconsumat. Si asta tocmai pentru ca visceralitatea nu e dusa pina la capat. E mai degraba rostita decit scobita. Ceea ce-i reuseste insa foarte bine lui Bocsardi este dozarea calupurilor de pauza, urmate exact atunci cind trebuie de inclestari si incordari. Management-ul temporal al spectacolului este unul cit se poate de precis, fara momente de plictiseala la care s-ar fi putut ajunge extrem de usor daca ritmul contrapunctic ar fi scazut. Sigur ca e nevoie sa intri in conventia propusa, in pozitia spectatorului care-si da timp pentru ca feeling-ul meciului pasional si al mortii sa se poata institui pe parcurs. Ritmul e articulat de doi actori (Mihaela Teleoaca si Dragos Huluba) care au reusit sa interiorizeze abil textul. Tot asa cum decorul lui Bartha Jozsef a acoperit pasii spre moarte, de fapt, spre mortile succesive – personaj, actor, om – intr-un alb fara inceput si fara sfirsit.
Cea mai frumoasa declaratie de iubire a scirboseniei si hidoseniei celui pe care il adora e facuta de Mihaela Teleoaca cu o frenezie seducatoare, care nu cade deloc in patetism.
Mihaela Teleoaca avea, cu siguranta, nevoie de acest rol pentru a-si demonstra abilitatea de a jongla atit cu cinismul grotesc, cit si cu tensiunea dramatica in starea ei cea mai pura.
Teatrul de Comedie
Inmormintarea de Peter Nadas
Cu: Mihaela Teleoaca si Dragos Huluba
Regia: Bocsardi Laszlo
Scenografia: Bartha Jozsef
Miscarea scenica: Liviu Matei
Asistent regie: Anca Mocanu