La „planoare” mi s-a dus gindul ascultind-vazind editarea pe dvd a unui concert din 1979, Mike Oldfield – Exposed. Spectacol agreabil, cu interpreti bine dispusi, cu performante absolut meritorii pe scena. Zic asta pentru ca genul muzical cultivat de Mike Oldfield (un fel de rock simfonic, dar sigur e mai mult decit atita) cere ceva instruire. Sa executi live partiturile puse la dispozitie de-un orchestrator genial cere stiinta, nu doar energia celor trei acorduri cu care punkerii zguduiau lumea la data cind Oldfield o limpezea cu incantatiile sale eterice. Ma intreb chiar, cum oare se impaca genul de spectacol facut de Oldfield si echipa sa cu turbulentele manifestari ale tineretului englez suparat? Probabil ca muzica lui Mike Oldfield s-a adresat de la inceput unor oameni educati, cu standardul de viata superior, cu pretentia ca sint racordati la contemporaneitatea rockeristica prin astfel de opere. Oameni nu lipsiti de umor si pofta de gluma – a se vedea „batalia” cu avioanele (planoarele!) de hirtie dintre spectatori si instrumentisti, la jumatatea show-ului…
La Mike Oldfield am admirat de la bun inceput chitara. Un sunet unic, nu intereseaza cum obtinut, ce da senzatia de puritate, de lumini septentrionale, de pajisti pustii din Scotia, de gheturi verzi din Islanda. Folosesc intentionat metafore si sintagme impresioniste, fiindca orice termeni tehnici, de asa-numita critica de specialitate, n-au nici un rost alaturi de partituri atit de bine facute, incit a vorbi „tehnic” este redundant. Inspiratia, frumusetea, melodicitatea pasajelor – a foarte multor pasaje, este bine sa precizez – tin de harul cu care Mike Oldfield a fost daruit de Cel-de-Sus. Sa scrie melodii cuceritoare nu-i este dat oricui. Dar Oldfield a muncit mult sa-si merite talentul. Nu mai am la indemina un interviu de acum aproape doua decenii, in care vorbea despre realizarea albumului Islands, si-ndeosebi a piesei The Wind Chimes, pe care o ilustrase video cu animatie 3D, realizata in faimosul program de computer numit 3d max. Daca eram muzician de vocatie, documentul respectiv statea pe raftul cu „opere fundamentale”, obligatoriu de parcurs, asa cum sta in studioul stiu eu cui…
Mike Oldfield a experimentat si-a explorat domenii noi ale creativitatii multi-media. Totusi, n-a mers prea departe cu experimentul, astfel ca muzica sa este accesibila unui public eterogen. A compus destule hituri de „top ten”, a si tras de succesul Tubular Bells. Asta il si face „planorist”. Parca prea multe concesii facute gustului de moment al ascultatorilor! Sint eu pretentios? Poate. Dar nu mai departe decit in concertul ce mi-a provocat articolul de fata, se aud niste sonoritati disco, din cele care faceau valuri in cluburile de dans la moda acum trei decenii. E acesta un defect?
N-as zice. In fond, orice artist vrea sa fie cit mai cunoscut. Cum sa izbuteasca daca nu facind ocheade publicului vremii sale? Si chiar un disc recent – Light & Shade (2005) este o simbioza de tehno si chitara tipica Mike Oldfield, cu ritm vivace si riffuri ca de (pe) Reason, foarte placut urechii si, concomitent, absolut odorizant creierului! Ce pot spune mai mult?
Despre lipsa inexplicabila a coloanei sonore 5.1 pe Exposed, data viitoare.