Plaminii ne vor deveni pahare si cind al meu, cel sting, va fi prea plin, din sinii tai voi face butelii de oxigen din care o sa sorb cu-atit nesat incit nu voi muri, dar din pacate voi ramine orb. Si peste ani, tot asteptind lumina pe care am lasat-o-n fund de-ocean, voi fi capabil, poate, sa-mi vad vina de a te fi vindut pe tot ce n-am.
Iubita mea, sa ne-afundam in hoarda de oameni care ies de la metrou si-amestecati sa devenim organe, sa fim parti ale corpului din nou. Tu sa fii un torace de copil, eu poate bratul unui mustacios, al unui paramece microscopic cil, al unei doamne grase, matul gros. Din ce in ce mai mici si singerii sa ne intoarcem astazi in pamint, sa fim iar morti si iarasi sa fim vii, sa fim din nou tu sfinta si eu sfint.
Iubita mea, sa stringem iarasi lemne, sa dam foc focului nestins. Sa-l ardem si apoi usor sa-i cernem cenusa peste funduri de abis.
Iubita mea, se scutura salcimii cu flori ce cad asemeni unor nori din care poti sa musti cind ti-o fi foame, pe care poti din cer sa te pogori.
Iubita mea, sint mort, dar tu esti vie… Sau invers poate. Invers e la fel.
Iubita mea, am scris o poezie pe o petala a unui ghiocel.