În ziua în care am împlinit treizeci și cinci de ani, în mileniul III, am plecat să îmi caut singurul prieten în care mai credeam, și cu siguranță nu prezintă mare importanță faptul că singurul meu prieten era mort de aproape o sută de ani.
El a fost un scriitor din Brăila și numele său a fost o vreme cunoscut pe tot pământul, începând cu Parisul, cel mai frumos oraș din lume și singurul care poate să le dea scriitorilor un nume,
m-am îndrăgostit de Panait Istrati târziu, dar nu prea târziu, căci în inima mea încă mai era loc de o dragostea pentru libertate, pentru revoltă, pentru literatură, pentru toate iluziile care ne dau o viață, singura viață adevărată care ne e îngăduită,
eu nu am de gând să mă omor, deznădejdea mea nu mai are forța unei disperări, eu nu am atâta putere cât să cred în umanismul giganților ca Rolland, eu nu m-am înflăcărat la Rolland, timpul său a trecut,
eu l-am întâlnit pe Istrati din întâmplare și nu l-am mai părăsit niciodată și altă avere nici nu am pe pământ, dar asta mă face foarte, foarte bogat,
am moștenit un patetism pe care doar cărțile mi l-au îmblânzit, dar chiar și așa am purtat totdeauna din ziua aceea o pagină din cărțile sale,
o pagină cât un urlet și fotografia lui veche din care mă priveau arzând ochii unui om care a văzut toată lumea și a găsit-o tristă și n-a mai putut să adere la nimic în afară de suferințele semenilor săi,
în ziua aceea am cumpărat un pian numai și numai ca să mă uit la el, ca Istrati în Elveția, apoi l-am părăsit, cum am părăsit tot ce am trăit până acum,
mi-am luat economiile și femeia iubită și am fugit să ne ascundem într-o poveste, în această poveste,
am plecat pe urmele tale, Panaitaki, și sper că îmi dai voie să îți spun astfel, și cred că îmi vei da,
fiindcă tu știi să cunoști inima omului și vei găsi că inima mea e curată, nici eu n-aș îndrăzni să intru în templul literelor fără o inimă curată,
și inima mea s-a deschis către căpitanul Mavromati, către Mihail și către Codin și către Baba Iarni, și acum sunt gata să umplu pe ulițe și pe ape, și peste tot caut urmele pașilor tăi, și știu exact unde aș vrea să ajung,
acum nu mai e nisip în clepsidra aceasta și asta vreau! – vreau să îmi pară rău că mor, ceva mai mult decât unui animal,
vreau nebunia utopiei, vreau să scuip adevărul în față lumii, cum își scuipa Moș Anghel în obraz nevasta, tocmai pentru că încă o iubesc și pentru că oamenii merită să li se aducă mereu aminte că ar putea să aibă și suflet,
știi, Panaitaki, și eu am iubit zeci și apoi sute și mii de scriitori, și chiar acum mă gândesc la unul anume, un poet basarabean, care își spunea cel mai trist poet din Europa și poate că avea dreptate,
poate că el chiar a fost cel mai trist poet din Europa, el care, în afară de scârba că s-a născut, n-a greșit niciodată – sau cel puțin așa ne-a lăsat scris,
mie nu mi-a fost scârbă că m-am născut decât din când în când, dar clipele acelea nu rămân, așa cum bine știi,
Panaitaki, am plecat să îți caut urmele pașilor la Baldovinești și la Brăila și la Napoli și la Atena și la Alexandria și la Cairo și la Beirut și la Damasc și în sanatoriile din munții Elveției,
și acolo, la Nisa, unde ți-ai tăiat gâtul într-o grădină publică, și n-ai murit, fiindcă altul era destinul tău, și până și Dumnezeu trebuie să existe uneori, și la Moscova, și la Paris, și pe strada Paleologu din București, la numărul 3,
adevăr îți spun ție, căci am ieșit din vechea mea viață ca din lanțuri pentru că am vrut să trăiesc acest final și să mor fericit și tot sângele meu îl dau și eu, chiar acum, pentru libertate, Panaitaki, tot sângele meu, chiar acum,
nu mai e în vogă să scrii cu sângele tău, au rămas prea puțini scriitori pe lume și prea mulți geambași de cuvinte, farmaciști care respectă toate rețetele și negustori care le vând avantajos,
și cine mai vrea să fie flacără și să ardă mereu în bătaia vânturilor, și să vadă tot ce poate să vadă o flacără, așa cum a văzut Kazantzakis că vedeai tu, Panaitaki,
nu mai sunt scriitori ca tine pe lume, nu mai sunt minuni, și oameni sunt tot mai puțin, dă-mi voie, dă-mi voie să-ți povestesc…