1.
Când o să găsiți un formular, un antet, mă rog, o hârtie din partea Statului nostru care nu conține cuvântul FAX, să știți că acesta a început să se modernizeze.
Când n-o să mai scrie FAX pe absolut nici o hârtie, să știți că am descoperit extratereștrii, s-a depășit demult viteza luminii, iar oamenii vorbesc prin telepatie.
2.
Pe vremuri – și ce vremuri! pe când eram eu student – mergeam grăbit spre Podu Roș, prin față la Trei Ierarhi, când să fac colțul pe lângă Palatul Culturii, am ridicat ochii deodată din dunga străzii și am observat un elefant care rupea tacticos cu trompa crengi din teii azi de demult tăiați, ca să fie pietonal pe Ștefan cel Mare și Sfânt, pe care le mânca la fel de tacticos. Pe bune, nu vrăjeală, că era circul în oraș – da’ eu nu știam – și au scos elefantul la plimbare de reclamă, probabil.
Asta apropo de știrea cu maimuța.
3.
Conduceam destul de repede spre casa părinților mei. Lumina chioară a farurilor o mânjea pe cea a zilei, nu vedeam deloc bine decât la vreo zece metri în față. La un moment dat, mi s-a părut că trec pe lângă o umbră de om, cu mâinile adânc îndesate în buzunare. Apoi, mi-a venit în cap că parcă umbra aceea îmi era cunoscută.
M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut un semn timid, făcut cu mâna ridicată pe jumătate.
Am oprit departe, așteptând umbra. Era unul dintre cei mai buni prieteni ai copilăriei mele.
I-am deschis portiera, el a băgat doar capul și m-a întrebat, mimând firescul, ce mai fac. L-am îndemnat să urce mai repede, că mă grăbesc.
— Nu, zice el, lasă, vin de la servici și-ți murdăresc mașina.
— Ce dracu’?! Doar ne știm de-atâta vreme! Urcă!
A urcat și s-a așezat stânjenit, pe marginea scaunului, drept, fără să atingă tapițeria cu spatele, cu brațele la piept. În cei doi-trei kilometri până la poarta lui, am schimbat câteva vorbe goale, stupide. Nu mai era nimic, absolut nimic, din prietenia copiilor care își petreceau mai tot timpul liber împreună, nimic din complicitatea cu care, îmi amintesc, îl ajutam să-i scrie bilețele de dragoste unei fete din satul vecin.
— Când pleci ? m-a întrebat la coborâre.
— În două ceasuri.
— Păi, zice, oprește și claxonează. Să-ți dau și eu o sticlă de vin sau de lapte. Că mă simt acum dator, la ce-ai făcut pentru mine.
Nu glumea, era extrem de serios.
— Ce dracu’?! Doar ne știm de-atâta vreme! i-am zis.
Iar el a închis portiera.
4.
După câteva săptămâni de jdemii de grade căldură – în care, practic, mi se părea că trăiesc la cinci metri de Soare, mi-aș putut aprinde țigara fără brichetă, dacă aș mai fi fost fumător, doar scoțând mâna din umbră –, e cu adevărat cool să-ți iasă aburi din gură ca în Siberia și să scapi dinții la trap de frig pe prispă, cu cinj de whisky în mână.
Adevărul e că toamna nu-i ca vara.