Din punctul meu de vedere, avem clar de-a face cu parodia, o recuperare in sens ludic, postmodern. Nu pot sa cred ca tineretul de azi mai poate asculta sincer si fara zimbet melodiile de pe vremea aceea. Nu cred ca le pot asculta serios, nu cred ca, in momentul acesta, seriozitatea este punctul esential al acestei muzici pentru ascultatorii de azi.
Se inventeaza cumva o moda?
Nu stiu daca e neaparat o moda. Cred ca trebuia sa se intimple. La 17 ani de la revolutie, cred ca e o distanta destul de mare incit sa putem recupera in felul acesta, ca trend muzical si capitalist, muzica aia altminteri destul de trista, a unei epoci destul de triste, indiferent ce ar spune unele sloganuri publicitare. Deci da, cred ca trebuia sa se intimple si acest lucru.
De ce crezi ca muzica aceasta a fost atit de demonizata in anii ’90?
Era evident ca asta trebuia sa se intimple. In primul rind, muzica asta era pur si simplu singura cale de a asculta. Bine, mai aveam Phoenix, mai aveam Cenaclul Flacara, dar si astea erau lucruri destul de triste, obladuite de comunism si nu indeajuns de libere. Si normal ca muzica asta oficiala, destul de inchistata in regimul ei, nu avea cum sa nu fie hulita la inceputul anilor ’90, doar si pentru faptul ca era singura muzica posibila in Romania acelor ani.
Ce public mai au in prezent Angela Similea, Mirabela Dauer, Aurelian Andreescu?
Nu cred ca exista un public serios. Exista, evident, niste nostalgici.
Care sint asa de putini?
Din punctul meu de vedere, da, pentru ca asta se simte in emisiunile de la radio, de la televiziune. Ei bine, personalitatile alea distinse de pe vremuri au disparut cu totul, si asta cred ca spune mult despre publicul care mai doreste sa asculte cu adevarat Angela Similea, Corina Chiriac, Dan Spataru & Co.
Un moment interesant a fost acela al mortii lui Gil Dobrica, speculat desigur de televiziune si care a generat ideea ca odata cu disparitia acestuia s-a stins si o epoca muzicala. Ce parere ai?
Cred ca aici trebuie sa facem o distinctie. Gil Dobrica a pactizat cu curentul asta slagaros al vremurilor alora dintr-o nevoie financiara. Pina la urma, el era un exceptional interpret de jazz, un fan al lui Ray Charles, si nu cred ca intra in aceeasi oala cu Dan Spataru. Deci nu cred in „Gil Dobrica, moartea slagarului”, nu e acelasi lucru.
De ce majoritatea vedetelor din acea perioada nu si-au gasit un loc in capitalism? Cele care au reusit sa se adapteze au ajuns in cel mai bun caz sa prezinte emisiuni la televizor.
Cred ca raspunsul se leaga de calitatea muzicii in sine. In afara de cheia aceasta parodica despre care am vorbit, mari merite compozitionale ale pieselor nu exista. Nici nu imi pot da seama cit de pertinente sint Casa mea sau Strada sperantei ca simpla linie melodica, nu ma pot detasa de hazul ei intrinsec.
Este totusi o epoca din care, din punct de vedere muzical, avem multe de extras. Sint formatii, cele de rock in special, care exista si astazi, si-au pastrat muzica si, eventual, s-au schimbat dupa vremuri.
Asta vine din esenta rockului. Rockul nu poate exista daca nu are ceva de spus, bun sau rau, pozitiv sau negativ, rockul este pina la urma un statement. Iar formatiile care au avut un statement si care au avut ceva de spus in anii ’80 au ceva de spus si in anii ’90. Este adevarat ca ele au trecut printr-un proces de rebranding, adica Holograful anilor acestia nu mai este Holograful de atunci, cum nici Iris nu mai cinta hard rockul pe care il cintau in anii ’80.
Cum ti se pare campania unei firme de detergenti care, mizind tocmai pe piesa Andei Calugareanu, Ce tinar esti, incearca sa invie un soi de nostalgie? E de bine, e de rau?
Eu cred ca este un rau profund pe care il face aceasta campanie, si nu in sensul recuperarii Corinei Chiriac, a Angelei Similea sau a lui Dan Spataru, ci prin sloganul pe care l-a afisat si care mi se pare sumbru. Daca stam putin si ne gindim la ceea ce inseamna „Parfumul anilor cei mai frumosi”, concluzia este, cred, destul de terifianta.