Interviu  -  Anca Baraboi, George Onofrei  -  

Filmul Crossroad (Rascruce) pe care l-am prezentat la Londra, la Tate Modern, dureaza numai 3 minute si jumatate si consista intr-o serie de imagini ce infatiseaza foarte multi oameni – insist pe cuvintul „foarte” –, care isi fac semnul crucii atunci cind trec pe linga biserici din Iasi. Este un ritual pe care il intilnim tot mai des si tocmai asta este foarte surprinzator si mi-a atras atentia in momentul in care m-am hotarit sa realizez aceasta lucrare. Pe la inceputul anilor 2000, cind mi-a venit ideea sa surprind acest gest intr-o lucrare video, ma gindeam ca e pe cale de disparitie. De fapt, de fiecare data cind aminam momentul inceperii lucrului, imi venea in minte ideea ca va disparea.

Cum interpretezi simbolic acest obicei?

Exista mai multe explicatii din punctul meu de vedere. Una dintre ele ar fi ca toata aceasta credinta crescuta in poporul roman a fost reprimata in perioada comunista si a revenit in verva dupa 1989, ca un fel de raspuns la starea de oprimare care a existat atunci. Pe de alta parte insa, cred ca exista si alte explicatii, pentru ca cei care au vazut filmul – el a fost prezentat la Iasi, la Galeria Vector, in cadrul unei expozitii – au putut observa ca cei ce isi fac cruce provin din diverse clase sociale, au diverse pregatiri, sint de virste foarte variate.

In cite locatii ai filmat?

In fata Mitropoliei, in fata Bisericii Trei Ierarhi, in fata Bisericii Golia si nu numai. Am parcurs chiar o parte din traseele tramvaielor iesene si am filmat oamenii facindu-si cruce. Probabil ca multi au observat ca oamenii isi fac cruce cind trec prin fata unei biserici, desi sint in tramvai. Uneori, un tramvai intreg reproduce acest gest mai mult sau mai putin mecanic. Ca sa revin la motive, cred ca motivul pentru care tinerii isi fac cruce azi se datoreaza in mare masura sistemului nostru educational, care permite predarea religiei in scoli, si nu numai a religiei, pentru ca acesta ar fi un lucru de apreciat.

M-a contrariat putin verbul pe care l-ai folosit: „sistemul educational permite”. Educatia religioasa are o traditie si in culturile occidentale, nu e o gaselnita de-a noastra.

Da, dar eu insumi si cei care au fost educati in Romania dupa 1989, care au prins ani de gimnaziu sau de liceu dupa ’89, au trecut prin aceasta experienta de a avea o disciplina in curricula scolara, care ar putea fi denumita mai degraba catehism decit istoria religiilor sau educatie religioasa. Adica nu este deloc permisiva si toleranta.

Exista si o disciplina separata, istoria religiilor.

Probabil, dar vedeti ca in Occident exista deja foarte multe discutii atunci cind apar in scoli semne religioase care apartin unui singur cult.

Am avut si noi o intreaga dezbatere legata de prezenta icoanelor in scoli.

Exact. Si probabil ca vor aparea tot mai multe dezbateri de acest gen in spatiul public romanesc.

Deci dincolo de simbolistica pe care fiecare poate sa o interpreteze vizionindu-ti filmul, ti-ai pus intrebari legate de invatamintul religios si de felul in care ne comportam in general si in care societatea ne obliga sa actionam religios. Am inteles bine? Sint un elev disciplinat?

Esti un elev foarte bun. Cred ca ai explicat mai bine sensul lucrarii decit o puteam face eu. Bine, exista foarte multe interpretari. Chiar zilele trecute am citit un articol foarte frumos scris de Cristina Modreanu, care interpretase foarte bine acest film. Un gest atit de intim care este manifestat cu atita nonsalanta in spatiul public devine un gest ipocrit si golit de substanta.

S-a scris destul de mult si nu numai in presa romaneasca despre proiectul tau Crossroad (Rascruce). Care este conjunctura prin care ai ajuns sa fii ales de cei doi curatori pentru expozitia lor de la Tate Modern?

Pregatirea expozitiei a durat aproape doi ani. In 2005, Ben Borthwick a petrecut ceva timp in Romania. Era coleg cu o curatoare de la noi care a studiat la Londra, iar ea i-a facilitat o vizita de lucru, lui si unui alt grup de curatori. A venit astfel si la Iasi si ne-am cunoscut in cadrul unei prezentari de artisti.

Sint multi, sint putini artistii vizuali romani care ajung sa participe la astfel de expozitii la Tate Modern?

Pina in acest moment, eu cunosc trei artisti romani care au fost prezenti la Tate. Este posibil sa existe mai multi, dar in evenimente importante, in ultimii 3-4 ani, au fost Dan Perjovschi, Matei Bejenaru si subsemnatul.

Deci mai stii trei, printre care te numeri si tu… Cum a fost acolo?

Cind spui Tate, cei care cunosc institutia respectiva se gindesc probabil la Sala Motoarelor, care este un spatiu enorm, de 140 m/45 m inaltime, incap doua blocuri de 10 etaje acolo. Tate reprezinta insa si alte spatii care exista in cladirea enorma de pe malul Tamisei, dar care nu sint atit de mari ca Sala Motoarelor sau ca alte spatii in care sint expozitiile permanente. Illuminations a fost organizata intr-o galerie care a fost deschisa relativ recent, de vreun an, si care functioneaza special pentru assistant curators, curatorii adjuncti din Tate, pentru a le oferi oportunitatea sa aiba si proiecte independente. Lucy Askew si Ben Borthwick sint assistant curators la Tate. Duc greul multor expozitii de anvergura in muzeu, insa de cele mai multe ori nu au posibilitatea sa se manifeste independent. Si atunci aceasta galerie suplineste o carenta a muzeului. Dar chiar si asa fiind – adica o galerie de dimensiuni mai mici raportata la spatiul enorm al lui Tate Modern –, ea ar fi o galerie foarte mare si in Bucuresti, nu numai in Iasi.
Expozitia a mai inclus patru videouri: o artista din Afganistan, Lida Abdul, un grup de artisti din Argentina si Statele Unite – caraballo-farman –, o artista din Franta, Valerie Mrejen, si un artist american, Sanford Biggers. Lucrarile tin de ritualitatea religioasa in relatie cu sistemul economic, cu evenimente politice. Fiecare dintre aceste filme face apel la gesturi care, dupa parerea mea, se considera ca au rezistenta in fata unor sisteme de gindire sau de conduita sociala.
De exemplu, protagonistul videoului Lidei Abdul – lucrare de 12 minute – este un baietel afgan care danseaza ca un dervish, dansul acela rotitor, in mijlocul cladirii ruinate a bibliotecii din Kabul, toate acestea pe fondul sonor produs de un elicopter militar. Este o lucrare metaforica ce face referire la distrugerea nu numai a orasului Kabul, ci a unei intregi culturi, biblioteca fiind un depozitar al culturii afgane. Sanford Biggers a petrecut citiva ani in Japonia, iar videoul lui prezinta un grup de artisti care fac un fel de meditatie budista, cintind o muzica celesta, ciudata, din clopote care au fost realizate din argint si aur provenit din bijuterii hip-hop. Mesajul lui este foarte clar: se refera la deturnarea sensului initial al hip-hop-ului, dintr-unul social, o muzica protestara, care are rolul de a ne deschide mintea catre niste efecte negative din societate, intr-o muzica orientata catre scopuri comerciale. Or, ceea ce fac acesti artisti in Japonia, cintind din acele clopote, ar putea insemna un soi de reversie la puritatea absoluta a sunetului. Valerie Mrejen a intervievat opt evrei, fosti hasidi, evrei ultraortodocsi, care in urma unor evenimente aproape insignifiante, cum ar fi muzica data putin mai tare de catre un vecin sau o cutie de conserve mincata in Ziua Sabatului, cind era interzis, isi schimba total perspectiva fata de ritualul ortodox evreiesc. Si nu in ultimul rind, caraballo-farman, al caror video prezinta un grup de calugari budisti Falun Gong – miscare interzisa in China –, care mediteaza timp de citeva ceasuri, pe un ger teribil, in fata consulatului Chinei din New York, in semn de protest fata de incalcarile drepturilor omului din China. De fapt, acest protest politic se transforma intr-un fel de rezistenta impotriva stihiilor naturii, iar videoul asta incearca sa sublinieze: sa te opui unui sistem de asemenea anvergura cum este China sau America e ca si cum te-ai opune naturii insisi.