Nu știu de ce, de unde și cum am căpătat o fascinație aproape bolnavă pentru Deșertul Arabiei și cel nord-african. Acolo n-am ajuns vreodată, însă nu cred să fi scăpat vreun documentar, vreun film artistic, vreo știre provenită din acele pustietăți.
Arabia Saudită, Egiptul, Libia, Tunisia, Algeria, Marocul, Mauritania sunt locuri pe unde nu voi călători cu piciorul sau cu mașina. Știu asta la fel de bine cum știu că într-o zi voi muri. Mirajul deșertului este o maladie care depășește limita mea de autocontrol, așa cum depășește furtuna de nisip cortul beduinului și granițele statelor zonei.
Trăiesc zile când mă lovește febra și mă bântuie melancolia. Dorința confuză de rătăcire îmi furnică tălpile. Setea de necunoscut îmi seacă arterele. Chemarea depărtărilor prăfoase îmi înmoaie oasele și mă simt ca un gândac zăpăcit, pradă consistentă pentru scorpioni scheletici, sub arșița nemiloasă a Soarelui, divinitatea noastră delirantă.
Comoditatea scoate atunci din hăurile memoriei scuza celebră, uitată de mulți: „Mulțumesc Zeului că m-a făcut grec, nu barbar, bărbat, nu femeie“. Conexiunea și dedulcirea cu deprinderile civilizației contemporane mă împing însă, alene, să mulțumesc internetului pentru că îmi aduce în boxele computerului ultima realizare muzicală a grupului de tuaregi din Mali, cunoscuții Tinariwen: Amadjar (2019, variate surse de distribuție online).
Datorită acestor tipi, pot afirma că nu mi-ar fi fost rușine dacă mă nășteam în pustietățile sus-pomenite, cu condiția ca Zeul să-mi dăruiască talentul de a transmite credincioșilor voința sa, prin intermediul instrumentelor muzicale. O pușcă și-un dromader aș fi învățat să manevrez, vrând-nevrând, pentru a trăi cât de cât. Altfel…
Am mai scris despre acest grup, a cărui prezență în lumea culturală este la fel de fantasmagorică precum Fata Morgana în Sahara. Nu pot spune lucruri noi, nici esențiale despre cei care mi-au furnizat o stare de spirit pe care doar șamanii sau vracii ancestrali o pot genera.
Probabil că bat nisipul cu nuiaua încercând să (tr)aduc în cuvinte o senzație de nedescris. Dacă ansamblul era lipsit de aportul chitarei electrice, mânuită de Ibrahim ag Alhabib așa cum nici un meseriaș occidental nu izbutește, poate că produsele lui umpleau comod rafturile de world music (categorie iubită de un anumit public, practicată la noi de-un Grigore Leșe ori, în alt registru, de gălăgioasele grupări din Clejani). Tinariwen se deosebește de restul competitorilor prin subiectele abordate, ce țin, aș zice, de esența umană, din orice spațiu și epocă.
How can I live with
the emptiness
That has taken hold
of my soul,
And has devoured me
little by little?
The worse thing is that
every time
I try to lighten my heart
and forget,
Her image reappears, and I run headlong into the abyss.
Iată câteva rânduri din piesa Mhadjar Yassouf Idjan, versiunea engleză a textului original, cântat într-un dialect berber. Ascultând litania, s-ar pune chestiunea înțelegerii a „ce vrea să ne comunice interpretul?“, dat fiind că eu, bunăoară, nu cunosc limba tamasheq. Dar vocea funcționează ca un instrument, iar efortul de „a pricepe versurile“ mi se pare inutil. Muzica Tinariwen răzbește dincolo de bariera limbajului. Melopeea, cu armonia și ritmul atât de specifice zonei deșertice, îmi creează sentimentul de comuniune și contopire cu Spiritul Universului, exact cum reușește orice hit valoros, de indiferent care gen muzical. Iar asta mi se pare îndestul.
Piesele discului sunt înregistrate în bună parte la popasurile de noapte din timpul voiajului de anul trecut, prin Sahara de Vest și Mauritania, cu sunetul captat în aer liber și prelucrat ulterior în studioul francez Delta. Secvențe edificatoare din călătorie figurează în videoclipul Kel Tinawen. Amatorii, ca și profesioniștii, pot găsi alte informații pe site-ul oficial.