Celebrul primatolog Jane Goodall (care la 26 de ani, fără nici o pregătire, a plecat de una singură în Africa să studieze cimpanzeii) a fost la un moment dat invitată să completeze chestionarul Proust.
La întrebarea „Care e cea mai mare teamă a ta?“ a răspuns: „Că voi fi torturată și mă voi purta ca o lașă“. Probabil că nimeni nu-și cunoaște limitele reale ale curajului sau lașității în fața torturii până nu e confruntat cu ea. Aceasta pare să fie una din temele de gândire pe care Andrei Cohn le propune în al doilea său lungmetraj, Arest (pe ecrane din 20 septembrie 2019). Alta ar fi mecanismele prin care un regim represiv se poate impune vreme îndelungată, cum a fost cazul comunismului în România. Dar și întrebarea de ce ni se pare azi că în România atât de puțină lume s-a opus comunismului. Și multe altele. Povestea intenționat simplă se lărgește de partea cealaltă, spre teritoriul pe care-l explorează.
Andrei Cohn și coscenaristul Alexandru Negoescu au imaginat într-un spațiu preponderent închis, strâmt și sordid relația dintre victimă și călău, adică dintre un arhitect (Alexandru Papadopol) și un bișnițar-torționar (Iulian Postelnicu). Arhitectul e săltat la începutul filmului de pe felia de libertate de la mare, unde făcea nudism (și aceea în vecinătatea unor furnale) și dus pentru o vină necunoscută la București, unde e încarcerat fără formalități ori explicații. Absurdul (așa pare azi) evoluează (odată cu regresul fizic al victimei) spre horror.
Timp de două ore suntem obligați să stăm în vecinătatea victimei și a torționarului, și să încercăm să înțelegem modul de funcționare al fiecăruia. La torționar e vorba de metodă (el are experiență), la victimă de supraviețuire (deși e plină de bun-simț). Travaliul nostru e ușurat de jocul perfect al protagoniștilor și de dialogurile precise și naturale, fiind îngreunat de o anumită monotonie venită la un moment dat din poveste și din unitatea de loc, ca și din nelămurirea noastră că victima e totuși atât de puțin combativă (noi gândind cu mintea de acum).
Corpul gol și inert al victimei, prezentat la final într-un cadru lung, amintește de finalul din Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, punând povestea într-un context general-abstract, chiar filosofic. După ce a urmărit desfășurarea metodică a bătăilor și încercările victimei politicoase de a face față fără a-și provoca torționarul, obligat fiind să-i privească corpul alb, masiv și impersonal, spectatorul poate percepe aproape fizic zona de graniță dintre viață și moarte. Eventualele nelămuriri, oroarea din fața monstrului perfect care e torționarul, senzația de claustrofobie, sentimentul de neputință sau de revoltă șamd se anulează în fața acestui tablou.
În continuarea programului nostru…
…câteva recomandări din selecția celei de-a șasea ediții a Festivalului de Film Documentar de la Arad, fARAD (2-6 octombrie). Festivalul aduce în fiecare an filme alese pe sprânceană, din acest an pe sprânceana lui Dimitris Kerkinos (vechi membru al echipei Festivalului de la Salonic), care a devenit director artistic al festivalului.
Prima recomandare e Monrovia, Indiana, al 44-lea lungmetraj documentar al unuia dintre cei mai respectați și longevivi cineaști, americanul Frederick Wiseman (88 de ani). Un film aparent benign, mai descriptiv și mai puțin vorbit decât de obicei, despre un orășel din Indiana, zonă care l-a votat în majoritate pe Trump. Filmarea a avut loc în preajma alegerilor prezidențiale din 2019, dar la adunările sau întâlnirile locuitorilor unde echipa de filmare participă nu se face politică. Cine vrea vede politica pe dedesubtul diverselor momente din viața acestei mici așezări agrare – ședințele Consiliului Local, coaforul, o operație la cabinetul veterinar, o nuntă, o înmormântare.
Lumea de la picioarele tale (de Jeremy Workman) face portretul unui om liber, un tânăr inginer care, sătul de munca normată, își dă demisia și vreme de câțiva ani parcurge metodic New Yorkul la pas (cam 13.000 km). Matt Green pare la început un vagabond care trăiește cu 15 dolari pe zi, fără o casă a lui (stă la prieteni, hrănindu-le în schimb pisicile), dar pe măsură ce filmul înaintează aflăm că ocupația pentru care n-are o explicație clară (în afara faptului că e „un mod de a fi într-un loc în care, de fapt, te miști încet“) devine un proiect – dotat cu site, https://imjustwalkin.com/, cu impresii și fotografii, deși pare să n-aibă sfârșit. E un mod de viață și o alternativă la a intra în diversele tipare sociale.
Lumea e văzută de sus în producția canadiană Havana, de la înălțime (de Pedro Ruiz), care se ocupă de câțiva locuitori de pe acoperișurile clădirilor delabrate și exotice din capitala Cubei. Marea majoritate sunt oameni săraci, copii ai revoluției (unul singur e un canadian mai înstărit, strămutat în Cuba după ce aici a aflat că are cancer, asta prelungindu-i viața cu câțiva ani). Fanii acoperișurilor cu terase largi (!) vor înțelege cuvinte poetice de genul „aici ești în altă lume“, „la limita dintre pământ și cer“, dar filmul e mai mult despre felul cum situația politică și economică să reflectă în modul de viață al oamenilor. Aceste spații de locuit precare și pitorești devin o metaforă despre Cuba de azi, ai cărei locuitori nu au termen de comparație pentru viața lor („Cuba nu e înțeleasă de restul lumii“), dar și cu noi revoluționari care simt și exprimă nevoia de schimbare.
Arest – de Andrei Cohn, cu: Alexandru Papadopol, Iulian Postelnicu, András Hatházi, Sorin Cociș, Liviu Pintileasa, Alin Florea
Monrovia, Indiana – de Frederick Wiseman
Lumea de la picioarele tale / The World Before your Feet – de Jeremy Workman
Havana, de la înălțime / Havana, From on High – de Pedro Ruiz