Iulia Gorzo traduce cărți de 14 ani, iar filme și emisiuni – de 15 ani. A lucrat, de-a lungul anilor, cu editurile Polirom, Art și Humanitas. A ajuns la traduceri din dragoste, traduce în medie două cărți pe an, din engleză sau franceză în română, și cu greu își poate imagina un univers paralel în care să se ocupe cu altceva.
Ți-ai făcut vreodată un calcul, la câte cărți traduse ai ajuns?
Nu număr filme și emisiuni pentru simplul fapt că acest exercițiu m-ar ameți, de multe ce s-au adunat, iar cărți nu număr pentru că nici nu le am în casă. Le au părinții și prietenii mei apropiați, oameni care m-ar primi oricând în vizită ca să fac calculele necesare, dacă voi simți vreodată această nevoie, dar deocamdată mi-e suficient să știu că am tradus, în medie, cam două cărți pe an, cu excepția anilor cu matahale gen 4, 3, 2, 1 de Paul Auster, care n-au mai lăsat loc pentru nimic altceva, compensați însă de ani sprințari, cum pare a fi 2019, cu mici romane grafice delicioase și alte mini-bijuterii.
Spuneai într-un interviu pentru b-critic.ro că ai ajuns la traduceri din dragoste. Cum s-a întâmplat totul mai exact?
La 25 de ani, pe când terminasem de studiat Psihologia și încă nu mă dumerisem ce să fac cu ea, m-am îndrăgostit, dar nu de literatură neapărat, literatura fiind deja o dragoste veche și statornică în viața mea, ci de un tânăr canadian frumos, Gilles, absolvent de creative writing și autor al unui roman imens, nepublicat pe atunci și, din amintirile mele, nepublicabil, scris într-o franceză foarte înflorită, ca de secol XVII. Țin minte că n-am reușit să citesc romanul nici măcar pe sărite, cu toată iubirea – și e vorba de iubiri din alea mistuitoare, ca la 25 de ani. Mi-am dorit însă o profesie suficient de mobilă ca să-mi urmez iubitul, chiar dacă mă chinuise îngrozitor cu frăzoaiele lui pretențioase. Spre norocul meu, am o prietenă bună care pe atunci era redactor de film la TVR. Așa am început, cu documentare, datorită ei. Am continuat cu cărți datorită fratelui meu, criticul de film Andrei Gorzo, care m-a prezentat Denisei Comănescu. Nici acum nu-mi vine să cred că atâta omenet competent a avut încredere într-o tânără total nepricepută la tradus și i-a dat o șansă.
Acum trei ani, tot într-un interviu, de data asta unul pentru „Dilema veche“, spuneai că pentru romanul Puritate de Jonathan Franzen ai tradus zilnic, timp de șapte luni, nu mai mult de două ore pe zi. Ăsta e în mod normal ritmul tău de traducere?
La cărți, încerc să-mi fixez o porție zilnică. Ideal, cam de patru pagini. Acum, vorbind cu colegi din țări mai bogate, înțeleg că ei traduc aceste patru sau cinci pagini într-o zi întreagă. Noi nu putem face asta din cauza tarifelor mici, așa că eu înghesui porția asta în două-trei ore. Cu cărți de dificultate medie sau cu mult dialog, intră fără griji, e verificat. Mai rău e cu stiliști din ăștia from hell, ca Paul Auster, care bagă câte o frază de o pagină în care-ți rezumă toată politica americană dintr-un deceniu sau două, în timp ce mitraliază scurt și vreo douăzeci de termeni din baseball, să nu cumva să ți-o iei în cap de prea mult huzur.
Se poate trăi din profesia de traducător?
Eu trăiesc din profesia asta, că nu m-a dus capul la alta. Dar n-aș putea trăi doar din cărți. N-aș ști cum. Trăiesc dintr-o combinație de traduceri și subtitrare de filme pentru televiziune, traducere de carte, redactare și alte proiecțele neregulate. E o jonglerie dificilă, care necesită în primul rând energie și rezistență fizică peste medie, dar și ceva aptitudini sociale, ca să faci rost de contracte. Nu strică nici să-ți stăpânești nervii și fricile și să fii capabil, la o adică, să porți războaie cu un fisc nedrept sau de-a dreptul imbecil, dar și cu alte instituții care habar n-au să lucreze cu independenții. E vesel, ce mai! Până când nu-i.
Cum arată o zi din viața unui traducător?
Dacă la întrebarea precedentă m-am jelit un pic, acum vine partea de privilegiu. Care poate fi într-adevăr minunată. Adică, dacă ai disciplină și-ți poți asigura un flux constant de joburi, ziua de traducător poate să înceapă lin. În loc să mă înghesui în metrou sau în tramvai, eu mă trezesc frumos (sau zburlit!) în jur de 7-7.30, și-mi pun niște muzică. Jazz, bossa nova, niște Paolo Conte, depinde de obsesia de moment. Aia e ora mea, în care mă bucur de freelancing. De la 9 la 13 mă ocup, de regulă, de traducerile de film, care au de cele mai multe ori termene presante. Asta înseamnă că traduc, subtitrez sau corectez. Sunt zile în care încep cu porția de pagini de carte, dacă n-am nimic presant, dar asta se întâmplă cam rar. Între orele 13 și 15 mă bucur iar de freelancing. Primăvara și vara încerc să-mi iau prânzul în câte un parc – de ceva timp redescopăr Bucureștiul și mi se pare că are un număr nesfârșit de lacuri, cu rațe care de-abia așteaptă să dea iama în prânzul traducătorului. După-amiaza continui cu filmul, dacă trebuie, și-mi fac porția de pagini de carte. Nu lucrez după 7-8 seara decât dacă arde rău și trebuie să-mi salvez vreun coleg la care țin și care altfel s-ar îneca sub deadline-uri. Mulți ani am lucrat și în weekend, la fel de multe ore. Acum încerc să reduc orele măcar în weekend și – ce îndrăzneală! – să-mi iau și câte o zi liberă din când în când. Cam așa arată ziua mea de lucru. Știu, e aproape insuportabil de palpitantă, mai ales momentul cu rațele.
Trei autori pe care ți-a plăcut foarte mult să-i traduci și trei care te-au obosit? Știu că la prima categorie era mai demult John Fante, iar la a doua – Cormac McCarthy, dar mă întreb dacă nu cumva s-au mai schimbat lucrurile.
Nu prea fac diferența așa, pentru că și autorii care mă obosesc îmi plac, unii chiar foarte mult. Aș zice însă că cele mai plăcute experiențe de traducere sunt romanele grafice. Am tradus până acum patru pentru Grafic, în cap cu Watchmen, și nu m-aș supăra dacă de-acum încolo aș face numai din astea. Mă solicită și ele, dar am senzația că-mi dau energie, nu mi-o consumă. Mă pomenesc cântând pe stradă și așteptând cu nerăbdare ora de tradus cărți.
La experiențe dificile, Meridianul sângelui de Cormac McCarthy rămâne reperul meu absolut. Apropo, n-o să înțeleg în veci de ce cartea aia n-a avut succes la noi – adică n-ai cum să fii interesat de stil literar și să nu încerci măcar să dai cu nasul prin acea viziune a iadului. Dați o șansă traducerii, am văzut-o cu 10 lei prin librării. A ieșit bine, credeți-mă, i-am făcut vreo zece corecturi, de era s-o iau serios pe arătură. Urmează Beznă clară de William Golding, o carte sumbră, cu părți scrise destul de opac. Și mistică pe deasupra. O ciudățenie care merită și ea descoperită. Și, ca să zic unul mai recent, 4,3,2,1 de Paul Auster. A fost obositor pentru că e gigantic, spre 900 de pagini, dar 900 de pagini povestite minunat, cu un ritm aproape perfect. Eu aș da romanul ăsta ca lectură obligatorie la cursurile de creative writing de la noi, ca exemplu de structură și ambiție. E o construcție formidabilă, care stă pe o găselniță simplă, dar foarte eficientă, cu o calitate a frazei care m-a obligat la o imensă muncă de șlefuire.
Citești vreodată cărțile pe care le traduci, după ce procesul de traducere s-a încheiat, când ele sunt deja tipărite?
Da, le răsfoiesc cu multă curiozitate când apar sau la ani după, dacă-mi ies în cale, mai ales că de obicei trec câteva luni de la predare la publicare, între timp eu sunt absorbită de alte traduceri, am uitat cam tot și le redescopăr cu uimire.
Dacă vezi pe cineva citind o carte pe care ai tradus-o tu te încearcă vreo emoție? Cum te simți?
Da, aproape că dau din coadă de emoție. Zâmbesc cu gura până la urechi, încep să mă foiesc, doar-doar s-o uita la mine, să intru în vorbă. Mi se pare că o singură dată am intrat în vorbă cu o fată care citea Truman Capote, Muzică pentru cameleoni. Nu mai țin minte foarte bine ce a zis ea, ce am zis eu, dar cred că ne-am despărțit mulțumite amândouă.
Ți s-a întâmplat să primești reacții de la cititori legat de ceva ce ai tradus?
Da, noroc cu Facebookul cel de toate zilele. Primesc mereu mesaje de laudă, unele emoționante, în care oamenii îmi povestesc ce impact a avut o carte asupra lor și-mi mulțumesc pentru traducere. Am avut bucuria să primesc asemenea mesaje în momente grele pentru mine și literalmente m-au pus pe picioare. Pentru asta le mulțumesc cititorilor și colegilor cât pot eu de frumos. Feedback negativ încă n-am primit. Când o să-l primesc, sper să știu ce să fac cu el.
Ce presupune documentarea pentru o traducere?
Pentru mine, documentarea înseamnă două lucruri. Primul ar fi familiarizarea cu autorul, dar e o etapă de care nu întotdeauna avem timp. Când mă lasă viața și deadline-urile, citesc și alte cărți de autorul respectiv, dar și alte texte care mă pot ajuta. Ca să ne întoarcem la Meridianul sângelui, acolo am citit, înainte sau timp ce traduceam, pasaje din Herman Melville, Joseph Conrad, Biblie, Dante sau William Faulkner. Iar când m-am blocat de tot, m-am urnit citind Saramago, care la noi a avut parte de traduceri minunate.
Al doilea lucru ține de înțelegerea textului. În orice text poți da peste termeni specifici unui domeniu care ți-e total străin. Am avut, de exemplu, în Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr, pasaje despre piesele și piesișoarele unui radio. Dar după ani de tradus documentare pentru canale gen Discovery, partea asta nu mă sperie deloc. Avem internetul, care ne descurcă de fiecare dată. Mult mai greu le-a fost, probabil, generațiilor mai vechi, care înțepeneau în bibliotecă și cultivau rețele de specialiști din toate domeniile.
Te ocupi și de traduceri pentru filme. Cum anume e diferită această muncă față de traducerile literare?
O precizare la care țin: traducerea de film e tot traducere literară. Doar că textul trebuie scurtat, ca să poată rămâne suficient timp pe ecran pentru a fi citit de un telespectator mediu. Sunt niște cerințe tehnice pe care le înveți dacă înveți să folosești și un program de subtitrare, dar altfel e aceeași chestie. Am colegi care fac zilnic miracole în meseria asta, traducând texte foarte grele într-un timp foarte scurt, chiar așa prost plătiți cum sunt. Și ei n-au parte nici de feedback drăguț pe Facebook. Faptul că nu se bucură de recunoaștere e o nedreptate cu care voi lupta mereu. Apoi, e o meserie extrem de importantă pentru calitatea limbii vorbite. Și nu numai a limbii române. Ne-am obișnuit atât de tare să-i disprețuim pe cei care o fac, încât nici nu mai realizăm ce privilegiu imens e să te naști într-o cultură care subtitrează și nu dublează filmele. Personal, când se mai întâmplă să uit îmi imaginez cum ar vorbi Toshiro Mifune cu accent „dă București“ și-mi revin imediat. Și nu ne gândim că engleza noastră, de care suntem atât de mândri, ar fi mai puțin vioaie dacă n-am fi de mici obișnuiți s-o auzim la televizor, în timp ce citim traducerea. În ultimii ani am petrecut ceva timp în Italia, o țară mândră de tradiția ei de a dubla filmele. Nu cred că vă surprind dacă spun că un italian care să vorbească engleza e o pasăre cam rară și cam jumulită.
Traduci și din franceză, și din engleză. Ai vreo preferată sau sunt la egalitate?
Pentru mine, nu limbile sunt importante, ci ce traduc. Nu sunt pasionată de limbi străine, ci de reconstrucția în limba română a textelor cu care lucrez.
Am aflat din alt interviu că nu ai ritualuri când traduci. Dar totuși ai nevoie de ceva anume? O liniște perfectă, o anumită oră a zilei, o anumită temperatură?
Dac-aș fi avut nevoie de condiții speciale, probabil că n-aș fi tradus decât vreo două cărți până acum. Și nu cele mai grele. Nu, nu am nevoie decât de laptop (unul modest, de altfel), de o conexiune la internet (pentru dicționarele online) și de propria mea disciplină. Traducerea de proză și cea de film sunt dependente de un ritm de lucru, dar de altceva nu. E adevărat că prefer să lucrez într-o cameră luminoasă și curată, fără zgomote sfredelitoare de creieri de tip bormașină, și mai puțin în cafenele, aeroport sau gară, dar subtitrare pot face oriunde. Am lucrat în multe camere, din multe orașe. Deocamdată doar din Europa. Când tarifele pentru traducere literară vor crește aiuritor, sper să traduc și din zări mai îndepărtate, tocmai pentru că există și un free pe undeva prin freelancer. Altfel, am avea numai dezavantajele precarității și ar fi trist.
Povestește-mi despre experiența din Belgia.
Am locuit patru ani în Belgia, într-o comună adormită aflată la 14 km de Bruxelles, în zona flamandă.
M-am adaptat destul de greu, viața de suburbie fiind ceva total străin mie. Am reușit, totuși, să mă bucur de liniștea și verdele din jur, de familia de arici din curte, precum și de cele trei-patru pisici permanente și încă vreo șase imprevizibile, și am tradus cărți fantastice în grădina casei în care am locuit, inclusiv Culoarea purpurie de Alice Walker și Cenușa Angelei de Frank McCourt, două dintre preferatele mele. Pentru toate astea sunt recunoscătoare, așa cum sunt și că m-am întors.
Ți se întâmplă să te gândești mai multe zile la un cuvânt complicat de tradus? Să-ți umble prin minte obsesiv?
Mi se întâmpla mai pe la începuturi și încă foarte des. De altfel, așa am și găsit un titlu care m-a chinuit mult: Căluții mei, căluți frumoși pentru All the Pretty Horses de Cormac McCarthy. Titlul original se referă la un cântecel de leagăn total necunoscut la noi, așa că m-am stresat teribil toate cele cinci luni cât a durat traducerea, tot combinând în minte variante dintre cele mai ridicole. Îmi aduc aminte că mă blocasem într-o variantă cu „nani, nani“. Cred c-am umblat năucă pe străzi kilometri întregi tot dondănind „nani, nani“ degeaba până când m-am străluminat. Acum însă nu mai las nimic nerezolvat în text. La sfârșitul zilei de lucru, închid taraba cu inima ușoară. Experiența, ce vreți…
Care e cea mai recentă carte pe care ai tradus-o și la ce lucrezi acum?
Am terminat de curând un roman grafic frumos de tot, Enciclopedia Pământului Dintâi, de Isabel Greenberg. Sensibil, poetic, scris și desenat cu umor. A fost perfect pentru o vară care a început cam trist și cam agitat. Lucrez acum la ceva scurt, intens și surprinzător pentru editura ART: Sora mea, ucigașa în serie, un miniroman al nigeriencei Oyinkan Braithwaite. E a doua mea nigeriancă, la propunerea Laurei Albulescu, că eu nu le-aș fi descoperit în veci fără flerul ei, și e o bucurie să dau peste stilul ăsta proaspăt și curajos de a scrie, o schimbare binevenită după americanii mei ambițioși de toate zilele.
Momentul care îți place cel mai mult în timpul unei traduceri?
Cel mai mult îmi place la sfârșit de tot, după publicare, când le ofer prietenilor cadou câte un exemplar, cu o dedicație simțită și gândită. Sau măcar simțită. Bine, am trișat. Etapa „din timpul“ traducerii care-mi place e tot la final, cam la a treia corectură, când parcă începe să mi se pară că textul s-a șmirgheluit acceptabil.
Ce carte citești acum?
Tocmai am terminat Hunger de Roxane Gay. O carte răscolitoare despre traumă, supraviețuire și corp. Așa că acum mă delectez cu niște cărticele pentru copii, primite de la traducătoarea lor, admirabila Iulia Arsintescu. Prințesa Hamster de Ursula Vernon e un fursec atât cât trebuie de dulce și de ronțăibil. Sper să ajung cândva să traduc și eu literatură pentru copii. E un domeniu care pare să favorizeze inovația și prospețimea, chiar dacă e foarte lucrativ și se scriu și multe tâmpenii.
Ce face Iulia Gorzo într-o lume paralelă, în care nu traduce?
Dar ce lume strâmbă o fi aia, să nu mă lase să traduc în ea? Dacă într-adevăr ar fi strâmbă, cum e și a noastră, probabil că aș vrea să-mi pun la bătaie preocuparea tot mai apăsată pentru comunitate, ca și optimismul tălâmb care pare a fi una dintre însușirile mele de bază, deși nu înțeleg exact cum și de unde m-am căptușit cu el.
Dar optimiștii nu-s neapărat și orbi, așa că mă uit și eu în jur și constat că omenirea o cam dă în bară. O societate care-ți poate oferi ajutor medical, de pildă, dar ți-l refuză pentru că ești sărac e o societate abominabilă. Sau când în secolul XXI avem oameni care rabdă de foame, nu prea înțeleg cum ne putem împăuna cu realizările noastre mărețe. Asta ca să nu mai vorbim de alienare, depresie, însingurare, de care nu sunt scutiți nici privilegiații. Deci mi-ar plăcea să mă implic cumva în proiecte care să ne aducă aminte că nimeni n-ar trebui să se descurce singur atunci când viața devine copleșitoare: un hotline de prevenție a suicidului, un centru comunitar pentru persoane care altfel ar trăi în izolare, cred că s-ar găsi lucruri de făcut.
În schimb, dacă lumea aia paralelă ar fi una ideală, dar tot n-aș putea traduce nici un rând, atunci poate că m-aș întoarce la școală, ca să văd unde duce drumul celălalt, cel pe care nu l-am ales la 25 de ani.