Am fost la cinematograf să văd ultimul Rambo. Acum, nu poți să știi niciodată dacă e chiar ultimul Rambo, fiindcă povestea merge mereu mai departe. Eu nu sunt printre cei cruzi care râd de anii ’80-’90.
Fiind nostalgic, ba chiar bătrân și nostalgic, îmi păstrez privirea aruncată mai degrabă spre trecut. Nu mă deranjează kitschul, nu mă deranjează nici să văd, iar și iar, același scenariu. Eu nu sunt dintre cei care cred că nu e bine să existe pe lume clișee – dimpotrivă.
Sigur că, dacă nu ești melancolic din fire, e măcar ciudat să vezi Rambo în 2019, dar iată că trei oameni s-au încumetat în sala unui cinematograf din cartierul Titan din capitala (căzândă a) țării noastre, înspre miezul unei nopți de toamnă – s-au încumetat și au văzut.
Acum, nu cred că deconspir cine știe ce (oricum nu vă interesează), dar Rambo îi ia la mână pe toți, cum a făcut mereu. E sângeros bătrânul, parcă l-a regizat Tarantino. Un amestec de Singur acasă I și Tarantino vechi și un film de pe Hallmark dintr-o duminică la amiază din anul de grație 1999.
Altceva e cu adevărat frumos: la un moment dat, Rambo îi face un cuțit, frumos, din oțel de Damasc, unei nepoate care trebuia să plece la facultate. Deschizător de scrisori, zice Rambo. Unchiule, zice fata, nimeni nu mai deschide scrisori. Și asta a avut puterea să mă mai emoționeze, fiindcă eu nu mi-am schimbat părerea în chestiunea expiraților care încă scriu de mână scrisori, deloc oficiale.
Sunt de partea lor și voi fi mereu, cum voi și fi de partea celor care – ce fericire! – nu au cunoscut niciodată succesul de public.
Ei, cei autentici, scoțând la iveală doar ce aveau în suflet și în minte, niciodată ce s-a așteptat de la ei din rațiuni comerciale.
Sigur că Rambo V nu e cine știe ce film de cinema și n-o să fie magnet pentru publicul tânăr, dar nici nu trebuie să fie. Rambo e de pe vremea casetelor video și așa va rămâne, orice tehnologii ne-ar mai aduce viitorul.
Sub imperiul, dacă nu sub republica, acestor emoții adolescentine, mi-am petrecut două zile într-o integrală Stallone (cum își petrec domnițele vizionând în buclă serialul Fleabag sau altele asemenea). Am întrerupt-o doar cât să văd filmul artistic sud-coreean Burning (dar asta e – desigur – altă poveste).
Am revizitat, deci, toată seria Rocky (ba chiar și seria Creed), precum și toate precedentele lui Rambo V.
Nu e nici o noutate că primele filme din serie sunt cele mai bune, fiindcă atunci povestea era tânără și visa foarte departe.
De altfel, Rocky a fost și oscarizat și amănuntul nu are puterea să mă scandalizeze. De ce să nu fie? E un film frumos în felul său simplu, brutal de simplu, despre visul american (astăzi mort și el).
Masele au (aveau?) și ele o inimă și inima lor e sensibilă la poveștile acestea clasice, în care cineva înfrânge un obstacol aparent imposibil ca să-și atingă un vis. Nu mai puțin frumos este și Rocky Balboa (Rocky VI), care încheie seria Rocky doar pentru a deschide seria Creed.
Stallone, așa hârșâit prin toate filmele de acțiune (inclusiv de serie B, C, D, ba chiar și E), emblemă a filmelor de propagandă patriotică americană, știe totuși să pună magistral pe ecran o melancolie.
Într-o lume tot mai străină de memorie, nu mi se pare deloc lipsit de importanță.