Am mai spus, sunt pasionat de folclor. Și găsesc în foarte multe culegeri de la începutul secolului trecut povestea Fârtatului și Nefârtatului (Fărtache și Nifărtache, în variantă din Moldova) care au făcut lumea împreună.
Poveste care – spre mirarea mea – a dispărut total din folclorul contemporan, care păstrează totuși povești și de acum două secole. De aceea, încerc să o înviez eu în două episoade literare, pentru că merită.
Era odată un hău nemărginit, întunecat și țeapăn. Și, când s-a întâmplat să se miște, s-a trezit Nifărtache să pună hotar și i-a strigat lui Fărtache:
— De-aici încolo e partea mea, și dincolo e partea ta!
— De ce-ai făcut asta? l-a întrebat Fărtache.
— Ca să avem fiecare câte ceva numai a’ lui.
— Prost mai ești, Nifărtache! Dacă nu trăgeai hotar, ai fi stăpânit totul dimpreună cu mine. Dar eu nu pot fi mărginit nicidecum, iar tu nu o să mai poți trece în veci de partea mea! a zis el și a continuat să zboare oriunde și după cum îi era vrerea.
Nifărtache, de ciudă, când a ajuns Fărtache peste hotarul lui, i s-a proptit în cale și s-a izbit din toate puterile cap în cap cu el. Și așa de tare a fost bufneala, că din amândoi au sărit creieri, a curs sânge, s-a împrăștiat carne crudă și au scăpărat scântei. (Și așa a apărut Soarele și Luna și s-a făcut lumină.) Dar Fărtache nu s-a pus atunci în minte cu el și-a zis să-l lase singur în legea lui.
Nifărtache – cum nimic n-ar face, dar nici degeaba n-ar sta – s-a apucat să adune într-un boț sângele, carnea și creierii împrăștiați care-ncotro. Creierii și carnea s-au uscat degrabă și Nifărtache le-a numit pământ. Sângele lor albastru a rămas deasupra, și Nifărtache l-a numit apă. Apoi s-a preschimbat în rață (de aceea nu e bine să mănânci capul de la rățoi) și a început să plutească pe apă, ca să aibă odihnă și pentru a se fuduli cu bulgărele pe care și l-a făcut.
Însă nici așa nu a avut parte de mare odihnă ori bucurie. Că, fiind singur, n-avea la cine se lăuda. A trebuit să aștepte până când a trecut Fărtache pe deasupra și a strigat la el ca să-i stârnească pizmă:
— Uite, eu am făcut pământ!
— Unde vezi tu pământ,
Nifărtache? Că eu văd numai apă.
— Hai dară ș-om face împreună pământ, ca să avem unde ședea, a încercat să-l ademenească în preajma lui.
— Atunci coboară sub apă și adu pământ în numele meu! a intrat Fărtache în joaca lui.
Nifărtache s-a scufundat iute și a înhățat un pumn de țărână de pe fund, dar când a scos mâna din apă nu mai avea niciun fir.
— Vezi, i-a zis Fărtache, dacă nu m-ai ascultat? Ai luat pământ în numele tău și te-ai ales cu nimic!
De trei ori s-a scufundat Nifărtache, chinuindu-se degeaba să aducă pământ în numele său, până când, neavând încotro, a izbândit doar în numele lui Fărtache.
Acesta l-a prins în pumn și a făcut mai întâi aluat, apoi o turtiță, a suflat peste ea și a așezat-o pe ape, hotărând buricul pământului.
— De-acum avem pat unde să ne punem capul – a zis Nifărtache. Vino, frate, și te culcă alături de mine!
Fărtache a coborât din cer și s-a prefăcut că a adormit buștean. Nifărtache, cum l-a văzut nemișcat, cum s-a pornit să-l împingă de-a rostogolul în apă, înspre Miazănoapte, ca să-l înece. Numai că pământul se întindea sub Fărtache și apa se îndepărta. Și pe unde era tăvălit trupul lui Fărtache, creșteau numai iarbă și flori, și pe unde călca Nifărtache cu copitele, numai spini și piatră seacă. Și l-a împins așa până la capătul lui Miazănoapte. Cum nu a avut sorți de izbândă într-acolo, l-a luat pe Fărtache în brațe și a început să alerge cu el prin toate colțurile pământului de azi, ca să-l arunce în apă. Dar degeaba.
Și-atunci Nifărtache s-a înciudat și mai tare și l-a dus pe Fărtache la loc de unde l-a luat. L-a așezat pe pământ și s-a apucat să-și facă o casă…
(continuarea în numărul următor)