Uite că începe – a început – iarăși școala. Și se reiau vechile plângeri, nemulțumiri, comentarii despre calitatea învățământului românesc, despre condițiile jalnice în care ajung să învețe elevii în școli, despre manuale și profesori.
Așteptăm un pic să vină și frigul, ca să înceapă alte lamentații. Iar deasupra tuturor, până și azi, după trei decenii de la căderea comunismului, încă se mai pomenește de calitatea superioară a învățământului din acele vremuri. De parcă pentru școala românească atunci ar fi fost într-adevăr Epoca de Aur, iar condițiile de atunci, profesorii de atunci, calitatea manualelor și a predării de atunci ar reprezenta niște standarde dezirabile, pe care, vai, le-am pierdut în tranziție.
Eu am îndoielile mele. Ce știu sigur e că pentru învățământul românesc deschiderea de după Revoluția din 1989 a însemnat începutul unei epoci de dezorganizare și degradare, cu încercări sporadice de restructurare și mult-mult habarnism. Din acest punct de vedere, da, s-ar putea spune că înainte de 1990 sistemul de învățământ era mai bine organizat. Dar n-aș spune că asta îl făcea mai performant. Și nici nu știu după ce standarde ar putea fi evaluat.
Nostalgicii vorbesc de obicei despre specialiștii care au absolvit facultățile românești în anii comunismului și despre reușitele lor profesionale, mai ales ale celor care au emigrat și au reușit să facă cariere respectabile în țări din Occident și America de Nord. În viziunea acelor nostalgici, absolvenții de studii superioare din ziua de azi nu se pot compara nici pe departe cu cei de atunci.
E și ăsta un adevăr parțial valabil, dar – ca întotdeauna – foarte parțial, deci părtinitor. Și realitatea din dosul lui are mai multe fațete. Căci un alt adevăr, poate mai pregnant și mai marcant pentru învățământul românesc, este că în spatele a ceea ce noi numim „sistem educațional românesc“ se ascunde o realitate fluidă, marcată de modificări și transformări impuse de sus, pe linie politică, cărora profesorii, elevii, studenții, instituțiile de învățământ în general au trebuit să le facă față. Sau, mai bine zis, să se adapteze la ele așa cum se adaptează toți și toate în România: urmând legea minimei rezistențe.
Dacă ar fi să sintetizez evoluția acestui domeniu, poate cel mai important pentru o națiune, aș împărți ultimii patruzeci-cincizeci de ani de învățământ românesc în trei etape mari.
Prima, lăudată de nostalgici și încheiată în 1990, ar fi cea a selecției academice sau universitare, un fel de selecție la vârf.
A doua, care a durat din 1990 până în 2009-2010, momentul reformelor impuse de fostul ministru al Educației Daniel Funeriu, a fost una a non-selecției, a haosului valoric.
A treia, aflată în desfășurare, este una a selecției preuniversitare, prin faimosul bacalaureat riguros și strict supravegheat, impus de ministrul amintit.
Cum funcționa selecția academică/ universitară în anii comunismului? Foarte simplu. În anii 1980 nu era greu să termini liceul și să obții o diplomă de bacalaureat: examenul era în mare măsură o formalitate. Se impusese deja obligativitatea studiilor liceale (douăsprezece clase sau un echivalent al acestora) și, așa cum recolta de cereale la hectar trebuia să sporească mereu, partidul pretindea și creșterea permanentă a numărului absolvenților de liceu. Realitatea pe care o acoperea această sporire „din pix“ a diplomelor de bacalaureat era un pic diferită. Pe de altă parte numărul celor care ajungeau să studieze la facultate era foarte redus, iar admiterea în învăță-mântul superior se făcea pe baza unui examen dur, cu concurență mare și foarte mare, în funcție de facultatea și specialitatea la care aspira absolventul de liceu. Astăzi lucrurile stau mai degrabă invers – ceea ce explică, măcar parțial, comentariile nostalgicilor despre minunatul nostru învățământ de acum patruzeci de ani, care nu era chiar atât de minunat, ci altfel structurat și mai ales foarte strict controlat.
Dar despre el și despre marile selecții din acea epocă o să povestesc săptămâna viitoare.